Connect with us

Exclusiv

Carlos Şacalul, o piesă pe tabla de joc a serviciilor secrete

Dragoş Ionescu

Publicat

la

Serviciile secrete s-au dovedit pline de inspiraţie în timpul Războiului Rece, şi nu de puţine ori au apelat la romane de ficţiune pentru a construi personaje aparent reale. Este şi cazul teroristului “CARLOS”, personaj inspirat din romanul „The Day of the Jackal” – publicat în 1971 de scriitorul englez Frederick Forsyth, fost pilot al Royal Air Force. Cartea urmărește profilul şi destinul unui asasin misterios, plătit de către o organizaţie secretă să-l asasineze pe președintele Franţei, Charles de Gaulle. În 1973 această poveste a inspirat şi filmul cu acelaşi nume, o producţie anglo-franceză, pusă în operă de talentatul director austriac Fred Zinnemann.

Fiind cel mai în vârstă fiu al unui avocat miliardar columbian expatriat în Venezuela, Carlos – pe numele său real Ilici Ramirez-Sanchez – s-a înscris la una din şcolile de gherilă ale lui Fidel Castro. Alegerea s-a datorat influenţei fratelui său mai mic, la momentul respectiv lider al Partidului Comunist din Venezuela. Aceste „şcoli speciale” au funcţionat în perioada respectivă în Cuba sub coordonarea „Dirección General de Inteligencia” (securitatea cubaneză), instituţie fondată cu sprijinul serviciilor secrete cehoslovace, sub controlul direct al NKVD-ului rusesc. Aşa se face că, în vara lui 1966, la tabăra Camp Matanza de lângă Havana, Ilici a fost antrenat chiar de Generalul rus Viktor Simenov.

După această „practică” de câteva luni, Ilici părăseşte Havana cu destinaţia Marea Britanie, sub pretextul înscrierii la o universitate engleză. Doi ai mai târziu încearcă să se înscrie şi la Sorbona, dar este respins. Este acceptat în final, în 1968, coincidenţă sau nu, la universitatea moscovită „Patrice Lumumba University”, instituţie fondată de sovietici în anul 1960 în scopul „sprijinirii naţiunilor prietene.” Conform jurnaliștilor BBC, această instituţie de învăţământ era doar „un cuib notoriu pentru recrutarea comuniştilor străini în Uniunea Sovietică.”

Carlos Sacalul 100 de identitati

Este exmatriculat un an mai târziu (1969) din cauza prieteniei sale cu studentul Mohammed Boudina, liderul unui comando palestinian, care organizase mai multe proteste considerate anti-sovietice. Părăseşte astfel Moscova cu destinaţia Beirut, Liban, unde se înrolează în „Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei” – organizaţie politică şi paramilitară a arabilor palestinieni, înfiinţată în 1964, la Ierusalim. Participă, începând din primăvara lui 1970, alături de gherilele palestiniene, la luptele împotriva Regelui Hussein al Iordaniei.

Carlos devine “Şacalul” tocmai în 1973

După luptele din Iordania, revine în 1971 în Marea Britanie, unde frecventează cercurile înaltei societăţi londoneze. Un an mai târziu pune umărul la organizarea celebrului atentat sângeros din timpul jocurilor Olimpice de la Munich. Acest eveniment a rămas în istorie sub eticheta „Masacrul de la Munich” după ce organizaţia teroristă „Septembrie Negru” i-a luat ostateci şi asasinat pe membrii lotului olimpic al Israelului. Din acel moment serviciile secrete israeliene au declanşat operaţiunea „Mânia lui Dumnezeu” fiind vânaţi unul câte unul toţi teroriştii care participaseră la sângerosul atac. Şi astfel, în 1973, o echipă israeliană de mercenari îl asasinează pe Mohammed Boudina, prietenul lui Carlos din studenţie de la Moscova. Este momentul în care toate operaţiunile teroriste din Europa trec sub comanda lui Carlos finanţat de colonelul Muammar al-Gaddafi, conducătorul Libiei, prin intermediul organizaţiei teroriste „Frontul de Respingere.”

Pe linia luptei cu Israelul, în 1973, Carlos este trimis de liderii mişcării palestiniene să-l asasineze pe Edward Sieff, proprietarul lanţului Marks & Spencer. Împuşcat în faţa casei sale din Londra, Edward Sieff a supravieţuit totuşi atacului (Carlos folosind, se pare, un pistol defect). Un an mai târziu organizează un atentat cu grenadă împotriva băncii Hopoalim din Londra, după care, vânat de serviciile secrete britanice, îşi mută cartierul general la Paris (zona de acţiune a personajului principal din romanul „The Day of the Jackal”). Aici realizează trei atacuri cu bombă în centrul oraşului care au vizat un ziar israelian şi două publicaţii franceze cunoscute pentru susţinerea cauzei israeliene. Aceste atacuri sunt urmate de unul cu grenadă, lansată în restaurantul „Le Drugstore” din Paris, soldat cu 2 morţi şi zeci de răniţi. Mai departe, în Septembrie 1974, Carlos s-a ocupat de supervizarea atentatului realizat de Armata Roşie Japoneză la Ambasada Franceză din Haga, Olanda.

CIA a conspirat pentru salvarea lui Carlos

La finalul lui 1974 se petrece un eveniment mai puţin obişnuit. Aşa cum publica cotidianul „The Washington Post” pe 23 septembrie 1980 sub titlul „CIA a conspirat pentru salvarea unui terorist”, agenţia americană de informaţii s-a implicat se pare în salvarea lui Carlos:

„Prin intermediul contactelor sale pe linie de intelligence, CIA a aflat de existența unei echipe mixte de asasini, organizată de 6 state din America de Sud. Numită „Operațiunea Condor” această echipă urma să-l omoare pe Carlos. Decizia a fost luată aparent din cauza implicării lui Carlos în asasinarea colonelului Ramon Tabar – ataşatul militar al Uruguaiului din Paris, dar şi pentru alte două crime de care era suspectat, cea a ambasadorului Boliviei din Paris şi a unui oficial al statului Chile din Orientul Mijlociu. În conformitate cu documente clasificate din interiorul CIA, Carlos a scăpat după ce agenția americană a informat guvernul francez cu privire la existenţa Operaţiunii Condor, în timp ce statele aflate în spatele operaţiunii au fost rugate să-și retragă asasinii. Deci Carlos a fost cruţat datorită intervenţiei CIA” explică The Washington Post.

În legătură cu activităţile sale teroriste din Franţa, există foarte multe controverse. Presa vorbeşte despre nu mai puţin de 8 atentate puse la punct de Carlos în Paris, dar acesta a susţinut ulterior, în cadrul procesului său, că nu el le-a organizat. Cert este că, pe 27 Iunie 1975, poliţia franceză are o tentativă eşuată de-al aresta, soldată cu doi ofiţeri de poliţie omorâţi, Raymond Dous şi Jean Donatini, dar şi informatorul libanez Michel Moukharbal.  Pentru aceste crime a fost Carlos arestat mulţi ani mai târziu şi condamnat la închisoare pe viaţă.

Lovitura care l-a consacrat pe scena terorismului internaţional s-a produs câteva luni mai târziu, pe 21 Decembrie 1975, atunci când reuşeşte să-i ia ostatici pe cei 66 de membri participanţi ai conferinţei OPEC (Organization of the Petroleum Exporting Countries) din Viena. În schimbul eliberării ostaticilor, Carlos a cerut autorităţilor austriece să difuzeze un mesaj politic şi ulterior a părăsit Viena însoţit de 8 miniştri ai petrolului din diverse state producătoare de ţiţei, aterizând în Algeria câteva ore mai târziu. Aici cei 8 ostaticii au fost eliberaţi şi lăsaţi în custodia autorităţilor algeriene. În urma acestui atac au murit 3 persoane. S-a speculat că acţiunea de la sediul OPEC din Viena fusese finanţată de fostul conducător al Libiei, celebrul colonel Muammar al-Gaddafi.

Ceauşescu, Securitatea şi Carlos Şacalul

Fenomenul terorist a fost utilizat în timpul Războiului Rece ca metodă de subminare a statelor capitaliste şi mergea mână în mână cu traficul de narcotice şi armament. KGB-ul a pus în scenă o contra-revoluție globală prin acţiuni de extremă stângă sub masca „mișcărilor de eliberare naţională” precum: ETA, IRA, Prima Linea, Brigăzile Roșii din Germania şi Brigade Rosso din Italia. În vederea atingerii ţintelor propuse au fost organizate tabere de pregătire în Europa de Est, zonă aflată atunci sub dominaţie sovietică, în mod special în Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria. După același model au fost activate celule de antrenament terorist în Coreea de Nord şi în Sud-ul Yemen-ului, structuri pregătite de instructori est-germani.

Pentru că regimul de la București a refuzat să participe la această iniţiativă criminală dar şi datorită implicării lui Ceauşescu în problema palestiniană, în etapa 1984 – 1986 ţara noastră devine ţinta unor atentate teroriste revendicate aproape în totalitate de organizaţia „Abu Nidal”.  Este momentul în care, la finalul lui 1976, regimul Ceauşescu decide înfiinţarea în mare secret a U.M.0620 sau Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (U.S.L.A.).

Aflată în subordinea Ministerului de Interne, noua structură a fost specializată în prevenirea şi combaterea acţiunilor teroriste pe teritoriul naţional şi paza demnitarilor străini aflaţi la misiunile diplomatice din ţara noastră, chestiune care implica pe lângă antrenamente specifice şi latura informativă în scopul prevenirii actelor teroriste. Structura era una ultra-secretă fapt reliefat şi de unul dintre șefii de atunci ai unităţii:

„Până în decembrie 1989, U.S.L.A. nu era cunoscută de marele public. Marea majoritate a populaţiei ţării nu avea cunoştinţă despre antiteroriştii de la noi. Chiar o perioadă destul de îndelungată de la înfiinţarea unităţii, nici familiile noastre nu ştiau că suntem uslaşi. Pare de necrezut. Dar aceasta este realitatea. Ştiau doar că lucrăm în cadrul Ministerului de Interne” a explicat Filip Teodorescu, „Secretele U.S.L.A.”, Ediţie electronică,  Ed. APOLOGETICUM, 2005.

Carlos a colaborat cu Securitatea dar locuia la Budapesta…

Colaborarea lui Carlos cu Securitatea română a fost documentată după 1989, dosarul de mii de pagini fiind instrumentat ca şi cel al „revoluţiei” de fostul procuror militar Dan Voinea. În urma investigaţiilor au rezultat în mod cert anumite aspecte contradictorii: în primul rând Carlos n-a semnat nici măcar un document în ţara noastră, în timp ce, din partea Securităţii doar trei persoane au avut contact direct cu temutul terorist. Întâlnirile cu pricina n-au avut loc la Bucureşti, ci pe teritoriul Ungariei, la Budapesta şi în Cehoslovacia, la Praga. Atacul asupra sediului Radio Europa Liberă din München din 21 Februarie 1981 (comandat chipurile de regimul de la Bucureşti) n-a afectat secţia de limbă română fiind lovită de fapt secţia cehoslovacă a postului. Iar dacă ne amintim bine, Praga se afla la momentul atentatului sub „protectoratul” KGB-ului instaurat după invazia sovietică din 1968. Singura legătură palpabilă dintre acest atentat şi România este compoziţia chimică a materialul explozibil utilizat, despre care s-a constatat prin expertiză că era fabricat în ţara noastră.

Un amănunt nu trebuie totuși omis: Carlos şi serviciile secrete cehoslovache aveau legături mult mai vechi, din perioada sa de iniţiere petrecută la Camp Matanza sub coordonarea “Dirección General de Inteligencia.” În plus, ani de zile Carlos a locuit în case conspirate din Budapesta şi Germania de Est sub protecţia guvernelor acestor state. Arhivele desecretizate ale fostului serviciu secret al RDG reflectă în mod deosebit relaţiile strânse dintre Carlos şi STASI şi că acţiunile sale erau raportate direct centralei KGB de la Moscova de agenţia secretă germană.

Arestarea personajului de legendă Carlos imediat după căderea blocului comunist ne ajută să înţelegem şi mai clar sub ce umbrelă a operat Carlos pe scena terorismului internaţional. Expulzat după ’90 din Siria, Irak, Libia şi Cuba a fost prins în final în Sudan în 1994 şi predat autorităţilor franceze care l-au condamnat, în 1997, la închisoare pe viaţă. Carlos n-a avut parte de o arestare clasică fiind practic „extras” prin răpire din Sudan, trecut în mod conspirat graniţa, transportat şi aruncat în braţele justiţiei franceze. După toate probabilităţile cei de la MOSSAD s-au îngrijit de întreaga problemă.

STASI se ocupa de Carlos, Putin se ocupa de STASI

În acest context deosebit de interesant la biroul KGB din Dresden (care se ocupa de coordonarea activităţilor STASI) este trimis, în 1985, un tânăr ofiţer rus de informaţii: Numele său este Vladimir Putin, omul care după reunificarea Europei avea să conducă, din 2000, politica şi destinele Rusiei. Specializat la Moscova şi Leningrad în contraspionaj, Vladimir Putin s-a remarcat rapid la noul său post din Germania de Est. A fost avansat la gradul de locotenent colonel şi numit asistent al șefului de departament al KGB-ului din Dresden. În anul 1989 a primit chiar distincţia Medalia de Bronz din partea Republicii Democrate Germane pentru „serviciul credincios în slujba Armatei Naționale a Poporului” .

Putin STASI

Pe linie de coordonare STASI primea ordine direct de la locotenent-colonelul Vladimir Putin chestiune verificată după desecretizarea arhivelor fostelor servicii secrete ale Germaniei de Est. De exemplu, în documentul alăturat, datat 7 Septembrie 1989, ofiţerul KGB Vladimir Putin solicita STASI să monteze aparatura necesară pentru supravegherea unui post telefonic.

Putem afirma deci, fără semne de îndoială, că viitorul președinte al Federaţiei Ruse a participat nemijlocit la acţiunile KGB din inima Europei de la finalul anilor ’80. Perioda petrecută de Putin în Germania de Est fiind marcată în mod deosebit de punerea în aplicarea a planului de reunificare a Germaniei şi Europei, proiect gândit chiar de mentorul său Yuri Andropov.

Teoria că regimul de la Bucureşti este finanţatorul din umbră al teroristului Carlos Şacalul a fost urzită în laboratoarele Moscovei şi lansată, coincidenţă sau nu, la 4 ani după apariţia filmului „The Day of the Jackal.” S-a susţinut de exemplu că fostul dictator Nicolae Ceauşescu l-ar fi plătit pe Carlos în vederea asasinării defectorului Ion Mihai Pacepa. Nici azi nu avem un capăt de probă care să susţină această ipoteză, dar propaganda şi-a produs efectele scontate. Situaţia avea să se limpezească mult mai târziu, după prăbuşirea Zidului Berlinului şi desecretizarea arhivelor STASI. Toate probabilităţile indică un personaj fabricat, jucat de un actor foarte bun în carne şi oase. Carlos, fie că o recunoaște sau nu, este în sine creaţia serviciilor secrete. Așa se explică de ce, în perioada sa de  glorie pe scena terorismului internațional, Carlos a fost susţinut în acţiuni de agenţi ai STASI aflaţi sub coordonarea ofiţerilor KGB trimişi la post în RDG dar şi de americanii de la CIA. În final mai rămâne doar de stabilit cui anume a aparţinut mai mult Carlos, ruşilor sau americanilor?!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comments

comments

Continuă să citești
Reclamă

Exclusiv

Chițac dă vina pe Făgădău pentru regulamentul său de parcare

Adrian Cârlescu

Publicat

la data de

Scris de

Afectat în mod vizibil de controversele stârnite în spațiul public de proiectul regulamentului său de parcare, primarul Constanței, Vergil Chițac, dă vina pe administrația anterioară a orașului.  Chițac sugerează că regulamentul controversat ar pune în practică ideile prevăzute în Politica de Parcare și în Planul de Mobilitate Urbană inițiate de fostul primar PSD-ist Decebal Făgădău. De asemenea, primarul liberal încearcă să arunce responsabilitatea pe umerii consilierilor locali, subliniind că domnia sa a făcut numai o propunere, în vreme ce răspunderea adoptării ar aparține Consiliului Local.

”A fost o propunere numai, și Consiliul Local, unde sunt reprezentate partidele politice, în înțelepciunea lor pot să decidă, pot să modifice, pot să stabilească cum vor domniile lor, eu neavând decât sarcina de a aplica ulterior decizia Consiliului Local. Dincolo de asta, ce pot eu să vă spun este că regulamentul parcărilor în orașul Constanța, pe care l-am propus și care este în dezbatere publică de o lună de zile și încă mai urmează să fie, vine să concretizeze o decizie a Consiliului Local din 2019 privind politica de parcări. Care, la rândul său, politica de parcări se încadrează în Planul de Mobilitate Urbană al orașului Constanța. Prin urmare, credeți-mă că pentru cine are curiozitatea să lectureze acest regulament, o să vedeți că noi nu facem altceva decât cu fidelitate respectăm ceea ce este scris în Politica de parcări. Repet, un document fondator din 2019 (…) Zonarea Constanței este aceeași, principiile de parcare au rămas aceleași, modul în care se atribuie parcările rezidențiale, în politica din 2019 este scris că se face prin licitație.” – a explicat, astăzi, Vergil Chițac la Digi TV.

Așadar, primarul liberal sugerează că nu face nimic altceva decât să pună în practică ideile lui Decebal Făgădău. Însă explicația este dezamăgitoare pentru electoratul care l-a votat pe Chițac tocmai pentru că s-a săturat de Făgădău și de ideile acestuia. Să nu uităm că votul negativ, anti-Făgădău, a avut o pondere semnificativă la alegerile locale. Iar din acest punct de vedere, se poate aprecia că publicul a optat nu doar pentru înlocuirea unui ”chiriaș de la Primărie” cu altul, ci și pentru înlocuirea unei viziuni, pe care a considerat-o greșită, cu una mai adecvată.

Surd la această dorință evidentă a publicului constănțean, Vergil Chițac le vinde acum oamenilor iluzia că aplică ideile lui Făgădău cu fidelitate, deși, în realitate, regimul de taxare din propunerea sa este o povară fiscală cu mult mai grea. Astfel, regulamentul de parcări al lui Făgădău – cel anulat tocmai la cererea Asociației Constanța Altfel, condusă atunci de Vergil Chițac – era cu mult mai suportabil. În primul rând, taxa de parcare era de 2,5 lei pe oră. Aceasta se aplica doar în Zona 1 a orașului, fără să existe o limitare a timpului de parcare la 3 ore, așa cum există în regulamentul lui Chițac. Pe de altă parte, parcările de reședință închiriate riveranilor puteau fi utilizate de oricine, fără nicio plată, în intervalul orar 08-16 (când rezervatarii sunt plecați la muncă). Iar în Zona 2 nu se aplica nicio taxă.

Lui Chițac nu-i convine această ”pomană”. În consecință, potrivit regulamentului său, parcările din zona 1 pot fi ocupate doar pentru 3 ore. În primele două ore, parcarea costă 7 lei plus TVA pe oră. În a treia oră, sare deja la 15 lei plus TVA. Cine depășește timpii, va fi amendat cu 500 de lei. Apoi, regulamentul lui Chițac introduce o taxă, care nu era pe vremea lui Făgădău, de 4 lei plus TVA pe oră pentru parcările din Zona 2. Acestea pot fi ocupate și pe baza unei viniete care va aduce venituri colosale Primăriei. O vinietă pe o lună costă 250 de lei, iar o vinietă pe un an costă 360 de lei. Parcările de reședință nu mai pot fi ocupate de alte persoane în intervalul orarului de muncă decât contracost, cu taxă de 4 lei pe oră sau vinietă.

Colac peste pupăză, administrația Chițac și-a propus să extindă sistemul de supraveghere video, un scop posibil fiind tocmai sancționarea fără efort a celor care vor încălca regulamentul. Sancțiunile vor îngroșa și mai mult veniturile Primăriei.

Chițac neagă în aceste zile evidențele, anume că regulamentul său a fost conceput tocmai ca un instrument de producere a unor venituri colosale pentru Primăria pe care o conduce.

”Una peste alta, obiectivele noastre nu au fost neapărat să împovărăm oamenii, să adunăm bani. Primul obiectiv a fost să depopulăm centrul orașului de mașini. E o nebunie în zona centrală, incluzând aici și partea asta istorică, care este identitatea noastră culturală… Noi trebuie prin politica tarifară, așa cum e scris și în politica de parcări, să descurajăm ca oamenii să vină și să stea cu orele acolo. Centrul este o zonă în care ai venit, ai stat o oră, ți-ai rezolvat problemele și ai plecat” – a mai spus Chițac în emisiunea la care a participat.

Reamintim că, potrivit unei declarații a lui Horia Constantinescu, Primăria își face calcule să încaseze cel puțin 20 de milioane de euro de la șoferii din oraș, de pe urma reglementărilor propuse. 

Citiți și articolul de mai jos, în care am arătat că regulamentul pleacă de la o concepție DEFECTĂ și restrânge drepturi cetățenești fără o justificare temeinică:

BEZNA INTELECTUALĂ din spatele Regulamentului de parcare. Concepția DEFECTĂ a lui Chițac

Comments

comments

Continuă să citești

Exclusiv

BEZNA INTELECTUALĂ din spatele Regulamentului de parcare. Concepția DEFECTĂ a lui Chițac

Adrian Cârlescu

Publicat

la data de

Scris de

După ce a scos din minți un oraș întreg cu regulamentul său de parcare, primarul Vergil Chițac a găsit prilejul să se justifice. A făcut-o la sfârșitul săptămânii trecute, printr-o postare care a înfuriat și mai tare publicul constănțean. Dar nu vrem să vorbim aici despre miile de înjurături pe care și le-a luat, pe bună dreptate. Interesul nostru este de a analiza concepția DEFECTĂ a autorului. Zice primarul Constanței că scopul regulamentului său nu ar fi taxarea oamenilor. Scopul ar fi descurajarea traficului și mai ales descurajarea staționării mașinilor în zona centrală.

Dar traficul rutier face parte din ADN-ul civilizației actuale. Participarea la trafic este un drept accesoriu derivat din drepturile fundamentale protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în speță dreptul la proprietate, dreptul la libera circulație a persoanelor și dreptul la viața privată.

Ca să fie clar, dreptul să ai o mașină în proprietate și să circuli cu ea nu s-a abolit, oricât de mult și-ar dori unii. Este adevărat că drepturile pot fi restrânse sau descurajate – așa cum spune Chițac. Însă potrivit jurisprudenței CEDO, orice restrângere a drepturilor trebuie să aibă în spate o justificare temeinică și adecvată.

O tradiție liberală, pe care fostul comunist Chițac n-a digerat-o

Convenția Europeană a Drepturilor Omului dă glas unei tradiții de gândire liberală, pe care Vergil Chițac ar trebui să o cunoască și să o respire – dacă ne putem exprima așa – pentru că este membru PNL și se declară liberal, chiar dacă pe vremuri a fost membru al Partidului Comunist Român. Probabil că, în tinerețea sa comunistă, primarul Constanței a citit doar Marx și Lenin, scăpând lecturi esențiale din clasicii liberalismului.  

Spre știința sa, în urmă cu mai bine de patru veacuri, părintele liberalismului, John Locke, argumenta că scopul legii nu este limitarea, ci păstrarea și chiar sporirea libertății. El spunea că tocmai puterea statului trebuie limitată și că statul nu poate interveni în viața privată, în convingerile și în proprietatea indivizilor. Guvernământul există pe baza consimțământului celor guvernați. În consecință statul nu trebuie să intre în război cu cetățenii, prin reglementări arbitrare și iraționale. Legile/ regulile trebuie să exprime părerea majorității cetățenilor, pentru că doar voința majorității conferă legitimitate. Ideile lui Locke au devenit locuri comune. Dar el scria într-o epocă în care o mare putere europeană era condusă de un derbedeu care proclamase despotic: ”Statul sunt eu”. Iar dacă astăzi vorbim de drepturi și libertăți, s-a întâmplat așa pentru că despotismul a fost înfrânt de concepțiile liberale.

Este DEFECTĂ și de-a dreptul periculoasă justificarea primarului așa-zis liberal că a instituit regulamentul aberant pentru că și-a făcut el un scop din limitarea unor drepturi. În spirit european, această inițiativă trebuia justificată în mod temeinic. Argumentele de ordin estetic (de genul: nu-i plac lui Chițac mașinile în trafic sau parcate în zona centrală) nu pot fi primite. După cum nu poate fi primit nici argumentul de-a dreptul monstruos scuipat printre dinți de consilierul său personal George Măndilă, că prea s-ar flenduri unii prin oraș fără treabă. Păi unii au și plete; ce-ar fi să-i urcați voi în dubă și să le trageți o tunsoare?

Pe de altă parte, concepția că Primăria își poate aroga dreptul să limiteze accesul la toate parcările publice de pe o anumită rază la maxim 3 ore este o samavolnicie. S-ar descuraja traficul și parcarea în centru? Da. Dar scopul nu scuză mijlocele. Un scop ar fi, de pildă, să te îmbogățești, dar asta nu este o scuză ca să-i tâlhărești pe alții. Toate parcările publice din Zona 1 (centrale, dar și enclavizate în zone mai puțin centrale) au accesul limitat la maxim 3 ore, prin regulamentul lui Chițac. În prima oră, parcarea costă 7 lei plus TVA. În a treia oră, deja sare la 15 lei plus TVA. Iar cei care depășesc limita de timp sunt sancționați prin amendă de 500 de lei. Bașca, prin ridicarea mașinii.  Operațiunea din urmă generează alte costuri ce vor trebui suportate tot de contravenient. Spre satisfacția Primăriei!

Dar cel mai grav este faptul că, în toată zona centrală, nu există alternativă pentru cei care au nevoi justificate de a parca mai mult de trei ore. Or, din acest motiv, scopul acțiunii este ilegitim, iar mijloacele gândite de cei de la Primărie reprezintă măsuri excesive, iraționale și total inadecvate.

Un regulament confuz până la lacrimi

Aspectele de mai sus arată că întreaga concepție a lui Vergil Chițac este una DEFECTĂ, la fel ca întregul regulament, care este confuz până la lacrimi. Astfel, orașul a fost împărțit în trei zone de taxare, care se suprapun și se confundă între ele. De pildă, parcarea de la Bazarul Gorbaciov este considerată în Zona 1 de taxare, deși toate străzile de jur-împrejur sunt în Zona 2 de taxare. Parcările de la cluburile de fițe din Mamaia sunt distribuite în Zona 2, fiind așadar mai ieftine decât parcările de la Abator, Brotăcei sau Cimitir, incluse în Zona 1. Apoi, parcările de reședință, care formează prin definiție Zona 3, sunt situate ca niște enclave în zonele 1 și 2.

Cuvântul ”Zonă” este utilizat în mod abuziv, nefiind așadar vorba de zone compacte și delimitate între ele, care pot fi hașurate pe o hartă, așa cum s-a procedat în toate orașele țării. Iar tot acest talmeș-balmeș trădează bezna intelectuală în care se zbat făuritorii!

Intenția pe care inițiatorii regulamentului nu au știut să o exprime a fost mai degrabă aceea de a distinge între parcări de rangul 1, 2 și 3, care pot exista în orice zonă a orașului. În acest caz, parcările de rangul 3 ar fi cele de reședință, care pot exista în toate cartierele, centrale sau mărginașe. Problema teoretică ar rămâne însă la criteriul prin care celelalte parcări, care nu servesc reședințele, s-ar departaja în rangul 1 și rangul 2. Explicația: ”așa a vrut Primăria” nu poate fi acceptată drept criteriu rațional.

O taxă universală. Nu veți plăti pentru un serviciu, ci pentru că nu veți avea încotro

În sfârșit, regulamentul în forma actuală cuprinde toate portițele necesare pentru ca Primăria să încaseze taxe de parcare de pe urma fiecărei mașini care staționează în oraș. Mazăre cu bariera lui e deja mic copil. Ca dovadă, în zona 2 de taxare sunt înglobate toate parcările de pe drumurile publice care nu sunt incluse în celelalte două zone. Deocamdată nu există parcări pe toate drumurile. Dar cu o bidinea și cu multă vopsea, problema se poate remedia, iar taxa poate deveni universală. În parcările din zona 2, taxa este de 4 lei plus TVA pe oră. Dar s-a prevăzut și posibilitatea unui sistem de viniete, de o zi, o săptămână, o lună sau un an. Fără vinietă nu mai puteți parca nici măcar pe locurile de reședință, pe timpul zilei, când rezervatarii sunt plecați la muncă. E limpede că regulile sunt făcute special pentru jecmănire. Nu veți plăti un serviciu. Veți plăti pentru că nu veți avea încotro – iar aceasta este o altă defecțiune fundamentală, care aduce a samavolnicie.  

De altfel, Vergil Chițac a declarat anul trecut, la o emisiune de televiziune, că fiecare mașină ar trebui să fie taxată pentru parcare. Iar fostul PSD-ist Horia Constantinescu – cel care a redactat regulamentul aberant împreună cu administratorul public Felicia Ovanesian – s-a trădat în altă emisiune că planul Primăriei este acela de a încasa peste 20 de milioane de euro pe an de pe urma noilor reglementări.

În continuare credem că acestea sunt scopurile reale ale regulamentului de parcare, în ciuda dezmințirii pe care a dat-o primarul că nu intenția de a-i taxa pe oameni ar fi la bază. Or este vădit că pentru asta luptă ”legiuitorii” care nu înțeleg nimic din spiritul Convenției Europene a Drepturilor Omului și din principiile liberalismului. Vor doar să colecteze zecile de milioane de euro pe an, pe motiv că ei au pixul în mână.

Scopuri legitime: ordinea, mobilitatea și echitatea în utilizarea locurilor publice de parcare

Dincolo de aceste derapaje uluitoare, Constanța are nevoie de un regulament construit cu mai multă claritate conceptuală. Iar acesta trebuie să își propună scopuri legitime, precum ordinea, mobilitatea și echitatea în utilizarea locurilor publice de parcare. Regulamentul trebuie să fie despre parcări. Nu despre nevoia Primăriei de a-și alimenta conturile cu zeci de milioane de euro din buzunarele proprietarilor de mașini. Proprietari, care oricum plătesc impozit. Regulamentul trebuie să fie despre mobilitate. Adică  despre posibilitatea cetățenilor de a-și mișca mașinile în mod eficient, mișcând în acest fel și economia locală.

Dar acestor mici Dumnezei de la Primărie le pasă doar să descurajeze traficul și parcarea mașinilor în centru. Că în centru își desfășoară ei activitatea. Și le mai pasă să vândă viniete. Ca să nu parcați ca niște nesimțiți fără să marcați cu banul. Vorba lui Chițac: ce atâta cotcodăceală!?

Comments

comments

Continuă să citești

Exclusiv

Prima înfrângere a INCULPATULUI Maricel Cîrjaliu în dosarul penal de abuz în serviciu

Adrian Cârlescu

Publicat

la data de

Scris de

Primarul PSD-ist din Agigea, Cristian Maricel Cîrjaliu, și fosta secretară a comunei, Ancuța Calust (fostă Mihail), au pierdut contestațiile pe care le-au formulat împotriva RECHIZITORIULUI prin care au fost trimiși în judecată pentru abuz în serviciu, respectiv complicitate la abuz în serviciu. Cei doi ceruseră Tribunalului Constanța, în procedura de cameră preliminară, să constate nelegalitatea rechizitoriului întocmit de procurorul-șef al DNA Constanța, Andrei Bodean, pe 2 iunie 2020, în dosarul penal 102/P/2015. Judecătorul de cameră preliminară a respins vineri contestațiile și a stabilit că probatoriul, actele de urmărire penală și sesizarea instanței prin rechizitoriul DNA sunt perfect LEGALE. În consecință, a dispus începerea judecății în fața instanței penale a cauzei de abuz în serviciu. Soluția poate fi contestată de inculpați în 3 zile de la comunicare, la Curtea de Apel Constanța. Aceasta este prima înfrângere a primarului din Agigea în cadrul dosarului său penal.

Potrivit rechizitoriului DNA, primarul și fosta secretară a comunei Agigea au  săvârșit, primul în forma autoratului, a doua în forma complicității, câte două acte materiale de abuz în serviciu, prin care un teren deținut de o societate piscicolă a fost inventariat fraudulos în proprietatea privată a localității, iar mai apoi un lot din acesta a fost vândut unui interpus al familiei Cîrjaliu în vederea construirii restaurantului Golful Pescarilor.

Cum și-a luat Maricel puteri absolute, incompatibile cu statul de drept

Povestea penală are rădăcini în anul 2009, când primarul PSD-ist de la Agigea, Maricel Cîrjaliu – ajuns în funcție cu sprijinul actualului pușcăriaș Nicușor Constantinescu – a inițiat o hotărâre locală prin care i se confereau puteri absolute, în totală contradicție cu legea, Constituția și principiile de drept ale unui stat democratic. Prin HCL 42/2009, practic se decidea includerea în domeniul privat al comunei Agigea a tuturor terenurilor care nu erau deținute cu titluri valabile de persoanele fizice sau juridice din localitate. Cine hotăra dacă actele cuiva de proprietate erau valabile? Un singur răspuns, halucinant: primarul. În baza acestei haiducii ordinare, primarul s-a apucat să caute noduri în papură în actele de proprietate ale localnicilor. Cei mai bătrâni și mai lipsiți de mijloace și-au pierdut terenurile pe care le dețineau de zeci de ani și chiar din generație în generație. Iar niște nemernici din Parchet, plantați de mafia politică, au mușamalizat toate plângerile penale, scăpându-l pe Maricel de pușcărie.

Terenul construit în mare

Văzând că poate fura fără să răspundă, în anul 2012 Maricel a pus ochii pe terenurile din jurul cherhanalei din Agigea. Platforma piscicolă din vecinătatea Portului – căci despre ea este vorba – era deținută de societatea Sarda Fish, cea care continua activitățile de pescuit maritim începute aici pe vremea regimului comunist de fosta Întreprindere Piscicolă Constanța. În mod particular, acest teren a fost câștigat din mare, prin lucrări executate de Întreprinderea Piscicolă, în anii 80, pe terenul preexistent aflat sub luciul apei.

Practic, s-a construit un teren, adică o platformă din pământ de umplutură, pe baza unui proiect întocmit, avizat și autorizat de Stat. Pe litoralul românesc nu sunt multe cazuri de acest fel. Și tocmai din acest motiv, legea românească nu conține prevederi exprese cu privire intabularea acestor terenuri create în mare. În Olanda, de pildă, unde acest fenomen al construirii de terenuri în mare are amploare, există prevederi legale speciale. La noi, nu. Iar din acest motiv, ”terenul construit” nu a fost intabulat nici ca un teren, nici ca o construcție. Însă proiecte și schițe cadastrale erau depuse la OCPI de mulți ani, de către societatea de stat Condemar SA, cea care a adus platforma piscicolă ca aport la capitalul social al SC Sarda Fish SRL.

Exproprierea ilegală

Profitând de această situație cu totul specială și acționând în baza puterilor absolute pe care și le conferise prin HCL 42/2009, Maricel a stabilit de capul lui că societatea piscicolă nu deține terenul cu un titlu valabil. În realitate exista un titlu perfect valabil, în speță o Hotărâre de Guvern din anul 1990, care se referea la trecerea punctului piscicol de la Agigea (cu platforme, clădiri și echipamente) în patrimoniul SC Marea Neagră SA, societate provenită din reorganizarea fostei Întreprinderi Pisicole Constanța. Însă Maricel nu era interesat de dovezi, ci de teren. Acest aspect este demonstrat de faptul că inculpatul nu și-a făcut un minim scrupul să cheme societatea Sarda Fish la o discuție prealabilă, deși chiar el atestase ani la rând dreptul de proprietate al acesteia și încasase impozit pe proprietate.

La inițiativa sa, terenul de 8940 de metri pătrați a fost inventariat scriptic în domeniul privat al comunei Agigea, deși UAT-ul nu avea nicio dovadă că a dobândit legal această suprafață, așa cum cerea imperativ legea. Secretara comunei a mâzgălit un aviz de legalitate, iar în acest fel terenul de pe malul mării a fost expropriat fără plată și trecut din pix în proprietatea Primăriei.

A cumpărat terenul de la Primărie, cu bani împrumutați de la fratele primarului

La scurt timp, Primăria a împărțit terenul în 7 loturi. În 2014, un lot de 1700 de metri pătrați a fost vândut din ordinul lui Maricel către o firmă deținută de finul fratelui său. Vorbim aici de SC Cherhana Bibanu SRL, o societate care ulterior și-a schimbat numele oficial în SC Golful Pescarilor SRL. La momentul tranzacției, firma era deținută de Dumitru Stanciu, un mecanic auto nășit la cununie de Bogdan Cîrjaliu, fratele primarului Maricel (la rândul său mesean la nuntă). Cum finul nu avea în contul firmei decât 108 lei și  20 de bani, nașul său, Bogdan Cîrjaliu, s-a oferit să crediteze firma cu banii necesari cumpărării terenului de la Primărie. Contractul de vânzare-cumpărare a terenului de 1700 de metri pătrați a fost semnat de secretara Ancuța Mihail, din partea Primăriei, respectiv de Dumitru Stanciu, din partea societății cumpărătoare.

După ce a cumpărat terenul de la Primăria lui Maricel, cu banii împrumutați de la fratele acestuia, Mitică Stanciu s-a asociat cu doi oameni de afaceri din Constanța, cărora le-a cedat jumătate din firmă. În această componență, societatea a ridicat în zonă restaurantul Golful Pescarilor. După câțiva ani de funcționare, în societate a fost cooptat chiar ginerele primarului Maricel, care a dobândit 10% din această afacere de milioane de euro, plătind un preț ridicol, de 100 de lei.

Maricel, ginerele și fiica. Pe fundal, în partea dreaptă, restaurantul Golful Pescarilor, construit pe terenul expropriat abuziv de la Sarda Fish; iar în partea stâmgă – cherhanaua veche, acoperită cu stuf.

Prigoana declanșată de Maricel

De-a lungul anilor, primarul din Agigea a declanșat o veritabilă prigoană împotriva societăților – Sarda Fish SRL (firma expropriată abuziv de teren) și Pescăria lui Matei SRL (subiect juridic diferit, care deține restaurantul cu același nume, pe un teren învecinat celui expropriat). Vorbim aici de zeci de controale, amenzi, reclamații și procese, dar și de acțiuni abuzive care au vizat demolarea unui gard, tăierea stâlpilor de electricitate și desființarea branșamentului la apă. După ce a tăiat haiducește utilitățile, baronul de la Primărie a retras autorizația de funcționare a restaurantului. Iar mai apoi, când societatea a parcurs etapele reautorizării, primarul a schimbat condițiile din mers, ca să aibă motive formale să respingă cererile repetate. Apoi, baronul a lovit la resurse, instituind o taxă specială pe barca de tip mahună, care ducea pescarii în largul mării și aducea la țărm peștele proaspăt ce urma să ajungă în farfuriile clienților.  Nici clienții restaurantului nu au scăpat de mizeriile lui Maricel. Astfel, Primarul a instituit o taxă de parcare de 25 de lei pe oră, iar poliția Locală și-a făcut – plastic vorbind – un fel de punct de lucru în zona restaurantului, hărțuind clientela cu avertismente și amenzi.

Baronul din Agigea, în acțiune

5 ani de anchetă penală

În urma acestui comportament de baron medieval, mai crâncen chiar decât al mentorului său Nicușor Constantinescu, Maricel a intrat în colimatorul procurorilor DNA. Ancheta penală a durat 5 ani de zile, din cauza unor probleme suprapuse. Astfel, în dosar sunt analizate și faptele prin care Maricel a încasat impozite de la firmele din Portul Constanța Sud – Agigea, deși aceste firme plăteau deja impozit la Primăria Constanța. O altă speță conexată la dosar se referă la fapte denunțate de conflict de interese, prin care fiica lui Maricel a cumpărat de la Primăria condusă de tatăl său, un teren intravilan, fără licitație publică și la un preț vai de mama lui. Însă toate actele întocmite în acest jaf imobiliar au fost semnate de fostul viceprimar Cornel Popescu, fiind aprobate de consilieri. În aceste circumstanțe, fapta săvârșită de ”săgeata” lui Maricel a fost disjunsă și declinată Parchetului Judecătoriei Constanța. În sfârșit, la dosar au fost conexate și plângeri penale depuse de Maricel împotriva victimelor sale, care au fost cercete și clasate. Primarul din Agigea a fost reprezentat convențional de avocatul Adrian Gheorghiță, un tip iscusit în tergiversări și în lungiri de procedură.

În vara anului trecut, baronul din Agigea a fost trimis în sfârșit în judecată. Dosarul a fost repartizat judecătorului de cameră preliminară, iar în luna septembrie a avut loc primul termen în procedura de verificare a regularității rechizitoriului și actelor de urmărire penală. Pe 26 februarie 2021, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Constanța a constatat că rechizitoriul, actele de urmărire penală și probatoriul administrat de procuror sunt legale.

Până la pronunțarea instanței penale, Maricel e liber să facă orice abuz

De la momentul trimiterii în judecată, Ancuța Calust a fost suspendată din funcția de secretar al comunei Agigea. Împotriva lui Cîrjaliu nu s-au luat măsuri pentru interzicerea exercitării funcției publice în care a săvârșit prezumtivele infracțiuni de abuz în serviciu, întrucât legislația făcută de politicieni îi protejează pe primari în astfel de cazuri. Ei pot rămâne în funcție, în ciuda gravității faptelor de care sunt acuzați și în ciuda caracterului rezonabil al acestor acuzații, până la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare. Așa se face că inculpatul a candidat la alegerile locale din toamna anului trecut, a câștigat un nou mandat la o diferență de câteva voturi, iar de atunci conduce despotic localitatea, refuzând să recunoască hotărârile adoptate de Consiliul Local. Senatorul Remus Negoi a semnalat derapajele primarului de la tribuna Parlamentului. Însă inculpatul de la Agigea, cu un tupeu ieșit din comun, a urlat într-o înregistrare video că parlamentarul ar trebui anchetat pentru îndrăzneala sa.

Aceste situații care sfidează bunul simț și principiul domniei legii ar trebui reparate. Opinăm că primarii trimiși în judecată nu ar trebui să își poată exercita atribuțiile decât sub forma unei tutele administrative din partea Prefectului. O astfel de măsură păstrează intactă prezumția de nevinovăție și, în același timp, ar fi o garanție absolut necesară că inculpatul nu își continuă nestingherit activitățile infracționale în dauna cetățenilor și a patrimoniului public.

Comments

comments

Continuă să citești

Luna asta s-au urmarit: