Vlad Udrescu, fără mască. Despre nesiguranță, orgoliu, nevoia de validare și drumul spre succes

De la rolurile intense și foarte grele de pe scena Teatrului Național “Marin Sorescu” din Craiova, până în atenția publicului larg din întreaga țară datorită rolului principal pe care îl interpretează în serialul TV “Ana, mi-ai fost scrisă în ADN”, parcursul lui Vlad Udrescu demonstrează că talentul dublat de o muncă titanică nu are cum să treacă neobservat. Vlad Udrescu este abordabil, carismatic și n-are nicio strângere de inimă să lase măștile deoparte, să se lase descoperit și să fie vulnerabil. Deși succesul din serialul tv l-a adus rapid în atenția tuturor, Vlad Udrescu a rămas același tip fain, gata oricând de un dialog sincer. Este genul de actor care își disecă personajele cu o conștiinciozitate rară, fie că vorbim despre provocarea monumentală numită Hamlet, fie despre rolurile care i-au adus recunoașterea breslei. Într-un dialog despre măștile scenei și momentele de liniște din spatele reflectoarelor, am descoperit un artist care și-a găsit, în sfârșit, liniștea profesională.

Nu ești constănțean, dar știu că îți place Constanța. Te rog să te prezinți cititorilor Ordinea.ro, în marea lor majoritate din Constanța. Cine e Vlad Udrescu?

Mi-e greu să mă descriu. Cum probabil ne este tuturor. Preferăm poate să ne descrie ceilalți și eventual să spună lucruri de bine despre noi.

Hai că încerc, sunt Vlad, sunt actor, sunt definit de ceea ce fac profesional, teatrul este o parte importantă a vieții mele, poate prea importantă, sunt de multe ori nesigur pe mine și alteori am o încredere foarte mare. Evit conflictul de orice fel, iar asta nu e mereu un lucru îmbucurător.

Mie îmi place mult povestea ta de început la teatru. Este emoționantă și foarte curajoasă. Știu și că o spui la fiecare interviu, dar pentru cei care ne citesc pe noi, te rog mult să o mai spui încă o dată. Măcar pe scurt. 🙂 Cum ai ajuns să alegi actoria și, te rog, să îmi spui acum, când privești în spate, cum ai descrie acest drum?

Am făcut teatru în timpul liceului, unde am întâlnit un actor pe nume Aurel Ștefănescu, de la Teatrul din Târgu Mureș, care m-a inspirat, deoarece era un om excepțional. Mi-am dorit să fiu ca el. Acesta e motivul oficial pe care, cum bine remarcai, Mihaela, îl tot spun prin interviuri. Dar asta e doar o frântură de adevăr. Cea pe care aleg să o împărtășesc. Cea cosmetizată, poate. Cea care intră pe post. Restul a căzut la montaj. Adevărul e că sunt multe evenimente care m-au împins spre teatru. Sora mea, părinții (tocmai prin lipsa lor de încredere, poate), nevoia de a-mi găsi un loc care nu corespunde normelor, narcisismul, egoul sunt elemente care m-au împins în zona asta.

Ai avut momente când ai fost la un pas să renunți?

Nu au fost cu adevărat momente profunde în care mi-am dorit să renunț. Având suport financiar din partea familiei, mi-a fost jenă, după 5 ani de facultate, să schimb domeniul sau să fac altceva. Trebuia să le demonstrez alor mei și mie că pot. Și m-am ambiționat. Dar nu am crezut în mine. Mereu m-am depreciat, nu am avut încredere și nu pot spune că m-am iubit sau că am avut o relație armonioasă cu sinele. Am fost în conflict cu mine. Din varii motive. Acum nu mai sunt, din fericire.

Ce înseamnă să fii tânăr actor în România?

Nu știu ce înseamnă să fii tânăr actor azi.

“Pe vremea mea” însemna că ești șomer după ce termini facultatea. E o chestie de noroc, de conjunctură, de cunoștințe și cred eu că ține mai puțin de talent faptul că unii reușesc și alții nu. Sau nu știu. Da, nu e bine să fii actor la început de drum. E foarte dur.

Cum ai ajuns la Craiova?

Am dat un concurs de angajare, cu audiție, cu tot ce trebuie. Nu se fac des concursuri deschise în teatrele de stat. Așa că, atunci când se fac, o dată la 4 ani, mergi acolo unde apare un post.

La nici 40 de ani, ai 3 nominalizări UNITER, una dintre ele concretizându-se într-un premiu UNITER pentru „Cel mai bun actor în rol principal” pentru rolul titular în Hamlet. Cum ai primit aceste recunoașteri ale juriilor de specialitate și ce s-a schimbat în tot procesul tău profesional.

Că validarea celorlalți îmi oferă încrederea de care duceam lipsă. Noi, teoretic, ar trebui să nu căutăm confirmarea în exterior, ci să o găsim în interiorul nostru. Eu nu pot. Pe măsură ce am primit mai multă validare, iubire, apreciere din exterior, cu atât am devenit mai liniștit cu mine. Asta e adevărul, chiar dacă nu-mi place.

Ce îți spui când privești UNITER-ul așezat la loc de cinste și tu stând comod în fotoliul tău de acasă?

Nu fac niciodată asta. E printre cărți premiul și rar îl văd. Dar îmi oferă un sentiment de liniște să știu că munca mea a fost apreciată.

Ce a fost mai greu să faci, Hamlet sau Ivanov? Cât de greu a fost să pregătești cele două personaje.

Când lucrezi cu regizori ca Jebeleanu sau Donnellan, nimic nu e prea greu. Dar Hamlet a fost mai solicitant, deoarece am avut mai mult text, mai complicat, prezență scenică îndelungată și presiunea unui rol antologic.

Montaj Hamlet Vlad Udrescu

Dar dintre rolurile secundare, care ți-a rămas în suflet?

Băiatul din „Câine cu om. Câine fără om.”, regia Radu Afrim.

Ce ai vrea să știe publicul despre tine, cum e Vlad Udrescu dincolo de „scândură”? Vorbește-ne și despre Cola și noua „achiziție”, pisicuța neagră care ți-a mărit familia. 🙂

Am un cățel și o pisică care se tolerează. Și mă bucur pentru asta. Motanul e achiziție recentă și am avut emoții cu el. Dacă aș sta la casă, probabil ar fi plin de animale. Cu 2 animale la apartament îmi cam forțez norocul.

Cum a fost vara ta?

Am muncit și, în timpul liber, am fost la spectacolele SEAS (Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului Constanța). M-am bucurat să văd atâtea producții în acest festival. Ce frumos că în Constanța există aceste manifestări culturale într-o perioadă în care tăierile de la cultură sunt ceva la ordinea zilei.

Vlad Udrescu

Cum e sufletul tău după muuuultele piese de teatru pe care le-ai văzut vara asta?

Îmbogățit.

Cu ce îi surprinzi în noua stagiune pe oamenii care te iubesc?

Încă un spectacol de Radu Afrim, care se va numi “Doamna Yamamoto e încă aici”, pe un text de Dea Loher, și un spectacol în regia lui Declan Donnellan, și anume “Livada de vișini”, de A.P. Cehov.

Chiar așa, ce relație ai cu publicul? Eu știu că îți iei confirmări după fiecare spectacol privindu-i pe cei care vin să te vadă la teatru. Ce simți atunci când interacționezi vizual cu ei? Ce îți transmit? Ce înseamnă energia aia pentru tine?

Tot. Fără ei nu am exista noi, actorii. Suntem parte a aceluiași dans. Ei sunt dependenți de mine și eu de ei.

Dacă nu ai fi fost actor, care ți-ar fi fost parcursul? Și îl întreb pe Vlad de acum, nu mă raportez la perioada admiterii la facultate.

Nu știu. Nici nu pot imagina altă realitate.

Ce ți-a fost ușor / comod să faci pe scenă și nu crezi că ai avea curaj dincolo de ea?

Eu nu am mult curaj dincolo de scenă. Curajul meu mare, acolo e. Și, din acest motiv, sunt și dependent de ea.

Ce îți place să faci în puținul timp liber pe care îl ai de gestionat între navetă și repetiții.

Fac sport și înot. Cam atât.

Cum ți-a schimbat viața apariția într-un rol principal într-un serial tv? E mai ușor să te faci văzut când apari la tv?

Da. E. Lumea te recunoaște. Te apreciază. A fost un pas foarte important și mă bucur că l-am făcut. A fost, până la urmă, una dintre cele mai grele și mai folositoare experiențe, atât pe plan personal, cât și profesional.

Vlad Udrescu

Vlad si Karina

Cu ce ți-ar plăcea să rămână oamenii după această discuție?

Cu mult mai mult decât am putut eu să le ofer.

sursa foto: arhivă personală Vlad Udrescu / montaj foto Hamlet – Ordinea.ro