Administratie
Consilierii județeni au acordat, post mortem, titlul de “Cetățean de Onoare al Județului” profesorului universitar doctor Marin Mincu
Published
2 ani agoon
By
Tatian Iorga
Consilierii județeni au votat, astăzi, acordarea post mortem a titlului de “Cetățean de Onoare al Județului Constanța” profesorului universitar doctor Marin Mincu. Titlul a fost acordat în semn de recunoaștere pentru contribuția sa la înființarea Universității ”Ovidius” Constanța, pentru bogata sa activitate științifică și literară în calitate de poet, prozator, eseist și critic literar.
Laudatio Marin Mincu
Marin Mincu (n. 28 august 1944, Slatina, Olt, România – d. 4 decembrie 2009, București, România) a fost un poet, critic literar, istoric literar, semiolog și eseist român.
Trecerea lui prin lume a fost spectaculoasă şi a lăsat o dâră luminoasă palpabilă. Spicuind doar as mentiona:
Preparator prin concurs la Facultatea de filologie a Institutului Pedagogic din Constanța (1968-1971), asistent universitar doctor la aceeași instituție (1971-1973), lector universitar doctor (1973-1974), lector universitar la Facultatea de litere și filozofie a Universităților din Torino și din Milano (1974-1978), conferențiar universitar doctor la Facultatea din Constanța (1979), profesor titular asociat (prin concurs) la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Florența (1978-1994), profesor universitar doctor la Facultatea de litere din Constanța (1990-2009). Conducător de doctorat la UOC, apoi, din 1990 la Universitatea din București. Prim rector al Universității „Ovidius” (aprilie 1990) și Decan al Facultății de Litere, Istorie, Teologie și Drept a Universității „Ovidius” (1990-1998).
Membru fondator al Universității Ovidius din Constanța (1990, fiind numit primul rector, funcție la care renunță pentru că, în același timp, era și profesor titular la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Florența). Înființează revista culturală Paradigma (1993) și Editura Pontica (1991) în cadrul căreia coordonează colecția „Biblioteca italiană” și colecția de poezie Euridice. Coordonator al Cenaclului de Marți din cadrul Universității Ovidius din Constanța, în perioada 1992 – 1998
Debut: cu critică în Gazeta literară (articolul „Stilul criticii”, 30 aprilie 1964) și cu poezii în revista Amfiteatru (aprilie 1966).
Debut editorial: în poezie cu vol. Cumpănă (Editura pentru literatură, 1968); în critică: Critice (Editura pentru literatură, 1969); în roman: Intermezzo ( Editura Albatros, 1984).
Poezie: Cumpănă, E.P.L., 1968; Calea robilor, Cartea românească, 1970; Eterica noapte, Albatros, 1972; Văile vegherii, Cartea românească, 1974; Discurs împotriva morții, Eminescu, 1977; Pradă realului, Cartea românească, 1980; Proba de gimnastică, Albatros, 1982; Pradă realului, Cartea românească, 1985; Despre fragilitatea vieții, Albatros, 1987; Despre fragilitatea vieții, antologie de autor în colecția „Poeți români contemporani”, Eminescu, 1997; Am visat că visez că sunt înger, Asociația Scriitorilor din București/ Eminescu, 1998; Vine frigul, antologie în colecția B.P.T. nr. 1501, Minerva, 2000; Cum mi-am înscenat un accident de mașină, editura Vinea, București, 2002; Pacient la spitalul fundeni, editura paralela 45, București, 2007. Postum: vol. Dulce vorbi în somn, Ed. Vinea, 2011.
III. Critică, istorie și teorie literară:
Critice, E.P.L., 1969; Critice II, Cartea românească, 1971; Poezie și generație, Eminescu, 1975; Ion Barbu comentat, Albatros, 1975, ediția a II-a, în colecția „Clasici români interpretați” a editurii Pontica, 1995; Repere, Cartea românească, 1977; „Luceafărul” comentat, Albatros, 1978; ediția a II-a în colecția „Clasici români interpretați”, Pontica, 1996; Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică, (Cartea Românească, 1981; ediția a II-a, cu un tabel cronologic de George Popescu, colecția B.P.T., Minerva, 2000); Avangarda literară românească (editura Minerva, 1983, ediția a II-a, revăzută, colecția B.P.T., Minerva, 1999; ediția a III-a, revăzută și adăugită, Pontica, Constanța, 2006); Lucian Blaga comentat, Albatros, 1983, ediția a II-a în colecția „Clasici români interpretați”, Pontica, 1995; Eseu despre textul poetic II, (Cartea românească, 1986; Opera literară a lui Ion Barbu, Cartea românească, 1990; Textualism și autenticitate, Pontica, Constanța, 1993; Poezia română actuală (O antologie comentată), vol. I-II, Pontica, 1998; vol. III, Pontica, 1999; Poeticitatea română postbelică, Pontica, 2000; Paradigma eminesciană, Pontica, 2000; A fi mereu în miezul realului, interviuri, cu un studiu introductiv de Octavian Soviany, Pontica,
În Italia: I canti narrativi romeni. Analisi semiologica, Torino, 1977; I mondi sovrapposti. La modellizzazione spaziale nella fiaba romena, Torino, 1978; Poesia romena d’avanguardia. Testi e manifesti. Da Urmuz a Ion Caraion, in collaborazione con Marco Cugno, Milano, 1980; La semiotica letteraria italiana, Milano, 1982; Mito-fiaba-canto narrativo. La trasformazione dei generi letterari, Roma, 1986; Nuovi poeti romeni, in collaborazione con Marco Cugno, Firenze, 1986; Mircea Eliade e l’Italia, in collaborazione con Robrto Scagno, Milano, 1987; Dizionario degli autori (parte romena), Milano, 1987; Nichita Stănescu, 11 elegie, a cura di…, Milano, 1987; Fiabe romene di magia, 1989; Lucian Blaga, Ipoemi della luce, a cura di…, in collaborazione con Sauro Albisani, Milano, 1989; Mihai Eminescu, Lucifero, in collaborazione con Sauro Albisani, Milano, 1989; Mihai Eminescu, Genio desolato, a cura di…, Bergamo, 1989; Mihai Eminescu e il romanticismo europeo, in collaborazione con Sauro Albisani, Roma, 1990; Il diario di Dracula, Milano, 1992;
1981 – Premiul Asociației Scriitorilor din București (Ion Barbu – Eseu despre textualizarea poetică, editura Cartea Românească , 1981)
2000 – Premiul Uniunii Scriitorilor din România (Poeticitate românească postbelică, editura Pontica, 2000)
1989 – Premio Internazionale Eugenio Montale (Roma)
1993 – Premio letterario Carlo Betocchi (Città di Piombino)
1996 – Premiul Herder (Viena)
1998 – Premio Nazionale di Narrativa (Bergamo, Il diario di Ovidio)
S-au scurs 13 ani de la decesul, prematur şi neaşteptat, al lui Marin Mincu. Da, nu era facilă convieţuirea, în planul ideilor, al evaluărilor, cu el, chiar dacă, aşa cum cei câţiva, mulţi-puţini, ce i-au fost mai apropiaţi, au atestat, ori pot s-o facă, disponibilitatea sa la dialog, în baza argumentelor, despre orice (operă, scriitor, metodă etc.) ar fi fost pus în discuţie.
Unii l-au contestat gălăgios imputându-i o autoritate pe care şi-ar fi însuşit-o nemeritat. Şi e greu de negat realitatea acestei încrâncenări în revendicarea unor opţiuni novatoare în critica autohtonă. Marin Mincu a marcat indiscutabil confruntarea din miezul literaturii noastre din ultimele decenii de o manieră mai importantă decât sunt unii dispuşi să accepte. Că a indus, în spaţiul autohton, direcţii şi idei înnoitoare de pe frontul italian într-un moment de fierbere, cu radicalizări conceptuale şi de direcţie, este pe cât de adevărat pe cât el însuşi le-a asumat şi le-a divulgat. Şi a făcut-o cu aceeaşi directeţe şi ardoare cu care, în Italia ultimelor trei decenii ale trecutului secol, a pre-determinat şi impus valori ale literaturii ţării sale surclasând rezistenţe şi opacităţi pe care astăzi cu dificultate le mai putea imagina.
Dar noi toţi, cei care am luat decizia de a-i rămâne alături până la capăt, am avut enorm de învăţat de la el şi de aceea îl comemorăm de câte ori avem această ocazie şi ne rugăm să aibă somn lin.
