Exclusiv
Înşelăciunea din spatele înşelăciunii – Revoluţia din 1989 (partea a IV-a)
„Cele mai multe specii de orhidee depind de capacitatea lor de a-şi denatura prezenţa insectelor. Orhideele înşeală insectele ca să aterizeze pe ele, şi ca apoi să-şi împrăştie polenul la alte orhidee. Propria noastră supravieţuire depinde de capacitatea de a vedea adevărul care se află în spatele subterfugiului.” – James Jesus Angleton
Pulverizarea “Reţelei Caraman” o imensă schemă de dezinformare
De numele generalului român Mihai Caraman se leagă una dintre cele mai reuşite acţiuni de spionaj efectuată de serviciile secrete române în perioada 1960-1969: “Caraman a reuşit performanţa puţin obişnuită: înjghebarea unei reţele extraordinar de eficiente prin care s-au scurs informaţii deosebit de valoroase pentru tratatul de la Varşovia. Mihai Caraman, fie că o ştia sau nu pe atunci, lucra mai mult pentru serviciile sovietice KGB şi GRU.” Paul Ştefănescu, Culisele României – Secretele Securităţii, vol II, Craiova, editura Obiectiv, 2004.
Legenda spune că, trimis la Paris sub acoperire diplomatică, Mihai Caraman ofiţer al Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) a reuşit să-şi atragă colaborarea a trei angajaţi din interiorul Cartierul General NATO: Imre Nahit, ofiţer turc, Robert Van de Wielhe şi Frnacis Roussilhe, doi funcţionari francezi. Prin intermediul acestei reţele, Mihai Caraman a sustras mii de documente care se refereau la absolut toate problemele ce preocupau NATO în perioada respectivă. Informaţiile culese astfel erau trimise centralei DIE de la Bucureşti şi mai departe KGB-ului la Moscova care patrona Pactul de la Varşovia.
Mihai Caraman
Căderea „Reţelei Caraman”, după numele celui care i-a fost artizan nu s-a datorat vreunei greşeli. Caraman a fost dat în primire serviciilor secrete engleze MI6 chiar de adjunctul său, căpitanul Dan Iacobescu care îndeplinea oficial funcţia de secretar III al Misiunii române la UNESCO. În Iulie 1969 însoţit de soţie şi de copil, ofiţerul român Iacobescu s-a prezentat la ambasada Marii Britanii din Paris unde a cerut azil politic. În schimbul protecţiei, Iacobescu a pus pe tavă serviciilor secrete britancie reţeaua lui Caraman. Anchetele ulterioare ale Securităţii au dus la concluzia că Mihai Caraman, şeful rezidenţei spionajului român la Paris, a fost mai mult ca sigur agent dublu, folosit de serviciile franceze pentru a transfera Moscovei informaţii din interiorul NATO.
Este de înţeles prudenţa acestei concluzii a părţii române dar merită să nuanţăm şi mai mult: În momentul în care occidentalii erau pe punctul de a descoperii adevăratele „cârtiţe” plasate de ruşi la vârful NATO, centrala KGB de la Moscova s-a gândit că este mai ieftin să piardă reţeaua coordonată de ofiţerul român Caraman. Scurgerile de informaţii din interiorul NATO către KGB produse pe o perioadă de aproape 10 ani au fost puse astfel pe seama spionajului românesc, situaţie perfect falsă dar foarte utilă sovieticilor. Ruşii au scăpat la mustaţă în timp ce serviciul român de informaţii externe (DIE) a ajuns ţapul ispăşitor iar ofiţerul Caraman erou şi victimă în acelaşi timp.
Preşedintele SUA, Richard Nixon, în vizită în Romania, în 1969.
Un an mai târziu, atunci când preşedintele american Nixon a vizitat România l-a rugat personal pe Nicolae Ceauşescu să nu se mai lase angrenat în astfel de acţiuni care deteriorează imaginea ţării noastre în faţa occidentalilor şi a aliaţilor din NATO. Sfat pe care Ceauşescu a găsit de cuviinţă să-l urmeze, mai ales că realizase cum sovieticii l-au sacrificat pentru a-şi scăpa ei pielea. Din păcate, prin demantelarea reţelei Caraman, KGB-ul reuşise încă o dată să discrediteze România în faţa americanilor, englezilor şi mai ales a francezilor, puteri de la care regimul Ceauşescu aştepta sprijin. Şi mai important, Saşa reuşise să-şi protejeze probabil propria reţea care a supravieţuit pe mai departe la etajele superioare ale Alianţei Nord-Atlantice. Pentru a compensa această palmă nemeritată dar încasată cu demnitate, Mihai Caraman a fost decorat ulterior de KGB şi avansat în cadrul Securităţii, până în 1979 când este trecut în rezervă.
România primea astfel o nouă lecţie de la Răsărit dar pe două planuri distincte: În primul rând reţeaua Caraman a fost deconspirată la mai puţin de un an de la celebrul discurs anti-sovietic din 1968 ţinut de Ceauşescu în faţa întregii lumi. A fost acel moment în care Bucureştiul s-a opus public deciziilor Moscovei şi alianţei militare de la Varşovia din care şi ţara noastră făcea parte. Jocul lui Ceauşescu a pus URSS-ul într-o situaţia dificilă care demonstra slăbiciunile Pactului Estic şi poziţia penibilă a Kremlinului. În al doilea rând nu este normal să sacrifici o reţea de spionaj care-ţi aduce informaţii importante, dar poate fi util atunci când ai de protejat alte elemente mult mai valoroase.
Ion Mihai Pacepa “agent detaşat” al KGB pe lângă centrala CIA
Un alt episod bine împachetat de propaganda sovietică (înainte şi după 1989) este „fuga” generalului Pacepa, considerat de mare parte din mediul avizat un agent al KGB-ului: „Din punctul meu de vedere Pacepa a fost agent sovietic. Este cel mai bun produs. A fost adus în Securitate de Saharovsky care era şeful consilierilor sovietici în România până în ’53 când a plecat la Moscova şi din 53 în 55 este adjunctul şefului Directoratului I din KGB, şi apoi devine pentru următorii 15 ani directorul spionajului KGB. Este cel mai longeviv şef al spionajului din toată istoria spionajului sovieto-ţarist. Acesta l-a adus pe Pacepa în Securitate şi îmi spuneţi mie că l-a uitat? Eu aşa ceva nu cred!” a explicat profesorul Cristian Troncotă în cadrul documentarului „Moştenirea Clandestină” realizat de Televiziunea Română, 2013-2014.
Situaţia de fapt: La finalul lunii Iunie 1978, Ion Mihai Pacepa fost secretar de stat în Ministerul de Interne, adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) şi consilier prezidenţial pe probleme de securitate cere azil Statelor Unite prin intermediul ambasadei americane de la Bonn, Germania de Est. Cererea sa este aprobată de preşedintele Jimmy Carter iar fostul general se stabileşte în Statele Unite, în timp ce în România este condamnat în lipsă pentru trădare. Profesorul Troncotă este de părere că generalul Pacepa a fost aruncat în braţele americanilor, la fel ca mulţi alţi defectori în perioada Războiului Rece: „O metodă rusească de a implanta ofiţeri sub acoperire de trădător s-a practicat. Foarte mulţi defectori, ofiţeri cu funcţii grele în KGB, cum au fost Mitrokin, Orlov sau Kalughin au plecat şi au început să vorbească şi să-şi scrie memoriile.”
Din păcate şi acest episod face parte din imensa schema de dezinformare pusă la punct de laboratoarele Kremlinului iar explicaţia este următoarea: În momentul în care Pacepa a defectat, relaţiile României cu America erau mai bune ca oricând, scopul KGB-ul fiind tocmai distrugerea acestora. Era necesar un defector cu grad mare care să explice comunităţii internaţionale că, de fapt, Ceauşescu este un “anti-american turbat.” Acest eveniment coincide şi este legat de momentul în care KGB-ul mai aruncă o piesă de rezistenţă în scenă, pe celebrul Carlos Şacalul. Legenda pusă la punct de ruşi dorea acreditarea ideii că Pacepa este un pion important pentru regimul de la Bucureşti şi din acest motiv Ceauşescu caută să-l asasineze cu ajutorul teroristului Carlos. Exact acest element făcea ca povestea lui Pacepa depănată în faţa comisiei de interogarea a CIA să capete mai multă greutate. Nu este deci de mirare că CIA l-a interogat pe Pacepa timp de 3 ani de zile. Au avut nevoie de timp pentru a înţelege ce anume le este folos din bagajul lui Pacepa dar mai ales ce urmăresc ruşii prin această “defectare.”
Americanii au ştiut că au în faţa un agent detaşat
La capitolul defectori părerea profesorului Troncotă se suprapune într-o proporţie considerabilă pe expertiza lui Jim Angleton, şeful contraspionajului CIA 1947 -1975, care avea următoarea teorie: “Dacă defectorul este unul real va trebuie să trecem print-un proces îndelungat ca să stabilim asta. Dar dacă discutăm despre un agent detaşat, înseamnă că ruşii îşi dau prea tare osteneala şi trebuie să aflăm de ce fac asta. Interogarea unui defector e o artă în sine. Nu e o simplă chestiune de a pune întrebările potrivite, ci de a nu le pune prea devreme. Este un joc foarte delicat.”
Ion Mihai Pacepa
Explicaţia lui James Angleton face practic parte din fundamentele contraspionajului şi trebuie interpretată cam la modul următor: Când o descoperire se face prea uşor, trebuie înţeles că adversarul nu poate fi chiar atât de neglijent. Pentru un serviciu secret cel mai important lucru este reputaţia şi din acest motiv nu se pot iniţia acţiuni concrete sau eventual suspendarea propriilor angajaţi doar pe baza declaraţiilor unui defector sau a unei surse. Se lucrează mereu pe certitudini. În lipsa unui flagrant, în materie de spionaj lucrurile sunt foarte greu de dovedit mai ales că înşelăciunea face parte din arsenalul uzual al profesioniştilor din domeniu.
Dacă Pacepa n-ar fi fost căutat de nimeni şi dacă nu s-ar fi pus un preţ pe capul său, atunci nici americanii nu l-ar mai fi ascultat, iar pentru KGB credibilizarea defectorului era esenţială ca misiunea lui Pacepa să reuşească. Istoricul american Larry Wats susţine că preşedintele Jimmy Carter a ştiut de la bun început că Pacepa este agent sovietic, de unde putem trage concluzia că spionajul american fusese bine informat, probabil chiar de la Bucureşti despre misiunea lui Pacepa. Ştiau că se urmărea distrugerea cooperării româno-americane şi nimic altceva şi de aici toată osteneala Moscovei.
În pofida scandalului prilejuit de „fuga” lui Pacepa, regimul de la Bucureşti s-a ţinut bine pe poziţii, în mod special din cauza intereselor comune româno-americane în privinţa schimbului de informaţii de natură militară. Relaţiile erau atât de strânse încât, în 1978, preşedintele american Jimmy Carter îi propune lui Ceauşescu listarea pe bursa americană a industriei româneşti evaluată atunci la 147 miliarde de dolari. După o analiză sumară Bucureştiul a declinat oferta de teama diminuării controlului asupra întreprinderilor româneşti, situaţie privită de Cabinetul 1 ca o pierdere a suveranităţii.
Cum ajungi în faţa plutonului de execuţie !
Relaţiile economice dintre România şi SUA au continuat şi după ‘78, în mod special în baza unor acorduri secrete perfectate în perioada 1974 – 1978 pe linia schimbul de informaţii strategice, chestiune despre care Pacepa n-a ştiut să explice prea multe băieţilor de la CIA. În plus, susţinerile lui Pacepa erau uşor de demontat iar partea americană ştia exact ce conţine planul de dezinformare al KGB-ului. Lucrurile erau foarte clare pentru urmaşii lui Angleton din CIA mai ales că “fuga” lui Pacepa survenise chiar în mijlocul tratativelor pentru semnarea Acordului de Pace Egipto-Israelian intermediat de Nicolae Ceauşescu.
Chiar în memoriile sale, preşedintele american Jimmy Carter povesteşte cum s-a consultat permanent cu Nicolae Ceauşescu în cadrul negocierilor de la Camp David pentru încheierea Acordului de Pace din Septembrie 1978. În anul acela, Carter l-a nominalizat public pe Ceauşescu ca lider principal în facilitarea întâlnirii istorice între preşedintele egiptean Anwar Al-Sadat şi premierul israelian Menachem Begin. Ei bine, defectarea generalului Pacepa trebuie interpretată exact în această cheie. Ruşii n-ar fi renunţat niciodată la o „cârtiţă” atât de importantă, plasată la vârful serviciilor secrete române dacă situaţia n-ar fi fost una foarte delicată. Merită remarcată şi metoda de operare, identică celei aplicate în cazul deconspirării Reţelei Caraman. Cele două situaţii seamănă ca două picături de apă.
Preşedintele SUA Jimmy Carter, alături de Anwar Al-Sadat şi premierul israelian Menachem Begin, septembrie 1978
La sfârşitul aceluiaşi an, cei doi fraţi a lui Ceauşescu, Ilie şi Marin, încep procurarea de echipament militar şi tehnologie sovietică pentru Statele Unite într-o operaţiune secretă româno-americană care a durat până în Decembrie 1989, aşa cum titra The Washington Post, pe 6 Mai 1990: „Cu zece ani înainte ca fostul dictator român Nicolae Ceauşescu să fie executat, guvernul american a cumpărat în secret din România tehnologie militară sovietică avansată prin intermediul a doi fraţi a lui Ceauşescu. Valoarea potenţială a acestor lucruri este aproape incalculabilă. […] Accesul la sistemele de Radar sovietice a contribuit la dezvoltarea tehnologiei Stealth, concepută pentru a permite avioanelor americane să scape de detectare”
Aceste afaceri l-au adus pe Ceauşescu în faţa plutonului de execuţie în 1989, în timp ce Ilie Ceauşescu a fost arestat la Bucureşti iar Marin Ceauşescu găsit cu gâtul rupt în sediul misiunii economice a României din Viena (placă turnată a spionajului Est-European).
Citiţi părţile anterioare aici, aici şi aici.
