Connect with us

Opinie

Iubind Iubirea întrupată – Femeile purtătoare de mir

Liliana Naclad

Publicat

la

Pe câtă iubire, pe atâta devotament și curaj. Închipuiți-vă un Ierusalim frământat de răstignirea Nazarineanului, în care guvernatorul, mai marele Templului și toți cei îndrituiți își luau măsuri de precauție pentru ca nu cumva “Rătăcirea cea mai de pe urmă fie mai rea decât cea dintâi”. Păzeau cu toată forța mormântul Mântuitorului pentru a nu-i fi furat trupul.

 Și era dis de dimineață. O dimineață scăldată în lumina învierii în care zorii aveau o altă rază – una venită din raiul ce fusese deschis prin Jertfa Fiului. Ungerea cu mir a trupului celui mort era o practică împletită din tradiția ebraică și cea egipteană prin care înmiresmarea era dovada grijii față de cel trecut în umbra morții. Și, după unii scriitori aceasta se întâmpla trei zile la rând, după alții de 40 de zile. Gestul devenise o practică a întregii lumi antice unde erau civilizații ce practicau înhumarea. Azi, femeile noastre merg la mormânt cu tămâie la fiecare ivire a zorilor, în același răstimp – 40 de zile.

Și ele, mironosițele femei, cu miruri, dis de dimineață plecând către mormânt nu s-au temut de nimeni și nimic. Nici că vor fi recunoscute, asemeni lui Petru și posibil si a celorlalți ucenici care de teamă nu erau sub cruce, cu excepția blândului Ioan, devenit evanghelist și protector al Maicii Domnului. Astfel că Maria Magdalena, cealaltă Marie și Salomeea se întrebau mergând pe cale cine le va prăvăli piatra de la ușa mormântului. Însă când au ajuns acolo au văzut că nu mai era nevoie, pentru că era prăvălită devenind astfel primele martore ale Învierii, așa cum Hristos spusese în viață fiind. Curajul înfruntă teama venită din întâlnirea cu tânărul în alb – mesager/înger al Domnului sau, după unii Părinți și Scriitori Bisericești trupul transfigurat al Domnului. Această transfigurare nu trebuie văzută ca o nălucă, ci ca un trup spiritualizat, ce depășise barierele materiale, dovadă fiind intrarea sa prin ușile încuiate. Nu era o fantomă, ci era trup în ale cărui răni Toma a pus mâna sa, era trup care a frânt și a mâncat Paștile cu ucenicii săi. Faptul că a mâncat este dovada că, Dumnezeu fiind, putea percepe toate ale omului, însă deschisese drumul către toate cele ale Celui ce ține și susține întreg universul prin natura sa imaterială, dar logică, dar care se și poate materializa în fiecare particulă.

Și femeile, că despre ele este vorba, sunt primele pe care Hristos le consideră pregătite să primească vestea, să înțeleagă și să spună ucenicilor. Unii ar spune că ele sunt mai naive și credule. Însă dincolo de toate ele sunt înzestrate cu intuiție, cu sensibilități ce le ajută să înțeleagă și să perceapă mai bine lumea spirituală. Dincolo de toate ele iubesc, încredințate de iubirea Lui simțită prin protecția, bunătatea și dăruirea Lui față de oameni manifestată prin fapte pe toate căile pe unde a umblat. Cât curaj, câtă nebunie, cât devotament să spui lumii ce se ferea de Înviere, că Hristos a înviat! Au coborât în Ierusalim, apoi în Galileea unde Hristos spusese va ajunge la trei zile după răstignire și unde Maica Domnului Îl aștepta alături de ucenici. Ierusalimul Învierii era într-o stare de fierbere. Așteptau învierea, însă se temeau de ea. Unii au aflat în cetate prin șoata de bucurie a mironosițelor. Era un Ierusalim împărțit în două cete – cei mulți care au cerut răstignirea și s-au bucurat de ea, dar s-au temut de Înviere, în timp ce ceilalți – mai puțini, s-au întristat de răstignire, au așteptat s-au bucurat de Înviere. Și bucuria le-a fost deplina.  Unora S-a arătat, altora nu, unii L-au recunoscut, alții nu. În drumul spre Emaus, proprii Săi ucenici nu L-au recunoscut. “Cum de nu ardea inima în noi când ne vorbea…” Lor, femeilor purtătoare de mir, le ardea inima și au explodat în bucuria dătătoare de viață a înfrângerii morții. L-au recunoscut. Și erau în stare să își dea viața pentru El, așa cum aveau să facă și mucenicii primelor veacuri, dar și ucenicii, cu excepția lui Ioan cel care avea să moară de bătrânețe în aceeași pace, bucurie și liniște dobândite prin contopirea existențială cu Iisus și apoi prin slujirea și grija față de Maica Domnului. Apostolul rămâne în permanent legătură cu El – prin iubire și din iubire.

Și Femeile Mironosițe, a căror duminică este azi, rămân ancorate în curajul iubitor al mărturisirii. Ele, dincolo de a nu se teme să meargă la mormânt mărturisesc Învierea Lui, pentru că tema fusese alungată de iubirea lor ce se împlinea iubind Iubirea întrupată.

Comments

comments

Continuă să citești
Reclamă

Opinie

Alifantis, atac la adresa lui Walter Ghicolescu

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Cel mai recent album al lui Walter Ghicolescu – “A 7-a treaptă” și pregătirea, deja, a celui de-al optulea, reprezintă dovada că artistul este într-o creștere rapidă în alegerile iubitorilor muzicii folk, motiv de atac din partea vechilor folkiști. Într-o postare pe facebook, Nicu Alifantis îi dă “sfaturi prietenești” lui Walter, care deși se bucură de aprecierea iubitorilor genului, nu a fost invitat la Festivalul de folk. Gărâna pare a fi de ani buni un festival cu circuit închis, astfel că, mentorul acestuia, Nicu Alifantis, a ținut să îi transmită lui Walter că fiecare festival își are publicul preferat cu artiștii preferați. Și totuși, maestre Alifantis, un festival, pentru a supraviețui, are nevoie să își păstreze fanii și chiar să crească numărul acestora. Postarea lui Alifantis arată nevoia acestuia de a-și consolida imaginea în fața unui nou interpret apreciat de iubitorii de folk, vorbind despre sine din postura unui titan, dar lasă să se strecoare expresii care să inducă frustrare destinatarului mesajului. Se teme că își va pierde poziția în fața celui care nu doar că interpretează și crează folk, ci se preocupă de generația tânără, pentru ca acest gen să nu se piardă. Postarea a generat polemici in rândul iubitorilor genului, care consideră că atitudinea lui Alifantis nu îi face cinste nici lui, nici mișcării folk ce este, prin definiție, una de păstrare și promovare a valorilor. În opinia comentatorilor postării, a fi artist mare sau mic este rezultatul ascultătorilor genului, care ar trebui să fie unul variat, nu în ligi diferite. “Noi vă iubim și vă respectăm cu adevărat (n.r. pe artiști în general), cu mult mai mult decât reușiți între voi! Sunteți atât de puțini și atât de frumoși, de ce aceste atacuri publice?” a comentat Fabiola Baragan din Iași.

Dacă în deschidere Alifantis vorbește despre Walter, numindu-l confrate, spre final ajunge să îl catalogheze ca jucător de liga C, fapt ce inevitabil îl coboară și pe Alifantis în aceiași ligă, fiindu-i confrate. Nu se știe în ce ligă este, dar abordând astfel un artist, Alifantis se coboară pe sine ca om, nu ca artist, în liga Z.

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

Epidemia, dictatura medicală și lingurița pentru împărtășanie

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Gafa de comunicare a BOR este intersecția din care drumurile îi încurcă pe cei căldicei, îi rătăcesc pe cei nestatornici și le luminează și mai bine drumul celor întăriți în credință. Celor sceptici le dă apă la moară, iar pentru progresiști e o adevărată mană cerească.

În 2000 de ani, peste creștini s-au abătut ciuma, lepra, boli ce nu-și găseau leacul. Pentru ei se creau comunități speciale cu bisericuțe și clerici.

Și azi, la Tichilești, biserica pentru bolnavii de lepră îmi este vie în memorie, scăldată în lumina unei vecernii la care am stat alături de ei, de leproși. A doua zi i-am văzut împărtăşindu-se și cu ei, cu leproșii, din același potir și cu aceeași linguriță, pe clerici și pe câțiva oameni sănătoși. Fără teamă.

Azi, dispută. Un comunicat de presă emis neprofesionist aruncă în aer ceea ce Biserica a reușit să păstreze cu sfințenie, chiar și în prigoana comunistă – taina, comunicarea ei ierarhică în spațiu închis, diferit pe alocuri de cel deschis. În vremuri tulburi, te poți împărtăși chiar și din palmă, nu asta contează, ci credința că acolo, în palma ta, e Însuși El.

În temnițele comuniste nu erau vase de cult, în războaie li se picura din vârful degetelor preotului militar Trupul și Sângele Mântuitorului pe buzele agonizatului apărător al patriei.

Azi – mult zgomot. Drept, paradigmele s-au modificat substanțial. Totul a ieșit ca un val din interioritatea în exterioritatea noastră. Inclusiv paradigmele comunicaționale s-au schimbat/dezvoltat cu o rapiditate ce a lăsat în urmă mulți comunicatori, nu doar din Biserică, ci și din sfera politică, ea însăși afectată de prostie și proastă gestionare a informațiilor.

Dacă se comunica intrainstituțional cu acel mesaj din comunicatul de presă, lăsând clericului capacitatea de a aborda subiectiv problema, lucrurile erau altfel.

Ieșind cu un discurs mediatic, cu părere de rău o spun, biroul de presa al Patriarhiei își dovedește incapacitatea de adaptare la noile paradigme comunicaționale.

A evoluat mult, are multe merite față de ce se petrecea acolo în urmă cu 15 ani, însă e imatur, iar această gafă este una ce ar trebui asumată și reformulată de urgență în termeni conciși.

Liliana Naclad este specializată pe comunicare și media cu o teză de doctorat ce abordează discursul religios. Este autoarea colecției “Itinerarii patorale în condeiul presei” și a volumului “Discurusul religios în mass-media”, publicat la Editura Institutului European. Din anul 2005 predă Comunicare audio-vizuală și Imagologie la masteratul de Strategii de Comunicare al Facultății de Teolgie din Constanța.

 

 

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

Românii, între demistificare politică și misticismul Cuvioasei Paraschiva

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Din nou toamnă – parcă ieri eram în frământata luptă a afirmării laturii conservatoare a românilor prin votul pentru familia creștină. A trecut un an, dar suntem în același punct sau poate cu o scară mai jos în definirea identității. Vă veți întreba ce identitate, când ea de decenii sau poate secole pare a nu se mai regăsi în conștiința românilor. Iorga spunea că ne-am născut creștini și români deodată, iar dacă e să facem un studiu imagologic multe dintre atributele neamului par a pieri: harnici, ospitalieri, dârzi, iubitori de neam și țară. În locul lor apar cu totul alte caracteristici: hoți, proxeneți, prostituate. În ultimi ani sportivii noștri ne mai ridică din vălul umilinței cu care am fost acoperiți. Aceeași umilință cu care se merge în Parlamentul European cu temele făcute în ce privește educația de gen, în ciuda faptului că ni se calcă în picioare demnitatea prin însuși elementul esențial al unui neam – familia, care iată, la un an de când a fost adusă în discuție, nu a fost definită bio-social, iar românii au fost dezinformați sau informați parțial în privința riscului alinieriilor sau mai bine zis alienărilor noastre la standarde. Nu spun standarde europene, pentru că eu încă sper ca Europa să își modereze și moduleze progresul încadrat în criterii, poftim, nu creștine, dar măcar kantiene în sensul legii morale.

E toamnă și România este din nou în febra unei aparente implicări sociale, așa cum părea a fi și la Referendumul pentru familie. Am urmărit ca un meci moțiunea de cenzură – Guvernul a picat, iar acum ne aflăm în plină criză politică. Discursurile premergătoare votului pot face lesne obiectul unui rezumat al istoriei postdecembriste. Acuzele reciproce de furt, de incapacitate de reconstrucție, de corupție, de supunere a Justiției au dovedit că trăim într-o țară condusă de oameni pe care doar culoarea politică îi diferențiază, nimic altceva, fiind incapabili să devină verticali și să își afirme în fața Europei, prin poziția privilegiată, identitatea neamului. În fiecare an se pierde în neant parte din demnitatea aflată la temelia noastră și, odată ce temelia e distrusă, întreg edificiul se va prăbuși.

Ne-a rămas spiritualitatea și din ea se poate reconstrui tot ce am pierdut. În toate comunitățile românești din jurul bisericilor diasporei am avut sentimentul că mă aflu între semințele ce vor rodi înmiit, chiar dacă au căzut între spinii străinătății. Cu atât mai mult, iată, zilele acestea suntem martorii unei Românii ai căror locuitori au intrat din nou sub cupola protectoare a Cuvioasei Paraschiva, în ciuda ultimilor ani în care am fost blamați că trăim ca în Evul Mediu. Ok, retrograzi, retrograzi, dar, de la an la an, numărul pelerinilor crește, în ciuda deselor bășcălii mass-media la care e supus pelerinul și Biserica. Oare de ce în loc să se destabilizeze, cultul ei crește? Cuvioasa Paraschiva dă o altă perspectivă, una de care politicul nu este conștient și care scapă din vedere multora. Este perspectiva identității în veșnicie, pe când politicul ne arată ceea ce am văzut în parlament – o clasă politică incapabilă de principii identitare, indiferent de apartenență, fapt ce o face vremelnică și incapabilă de relevanță istorică. O vrajbă ce dispare acolo, în preajma Cuvioasei unde sunt și PSD-iști și liberali și PMP-iști sau USR-iști. Bine ar fi să plece de acolo cu o hartă mentală nouă. Să poată afirma cu tărie în fața oficalilor UE că România s-a născut creștină și să apere ce are în structura sa intimă. Biserica e ultimul bastion care, odată prăbușit se va prăbuși toată construcția bunilor și străbunilor noștri.

Cuvioasa Paraschiva nu promite nimic, nu își face campanie și nici nu oferă mici și bere. Stă tăcută, într-o neclintită așezare în raclă. Ce face totuși ea de adună sute de mii de români la un loc? În nemișcarea ei, mișcă suflete – în răceala ei, încălzește inimi – în tăcerea ei vorbește fiecăruia pe limba lui. Fără facebook și rețele sociale are sute de milioane de următori, nu urmăritori care să o pândească, ci următori în a privi în aceeași direcție – Cerul. Cei de acolo, de lângă raclă, cei de departe, care sunt cu sufletul la Iași, sunt românii care au în ADN-ul lor creștinismul ca izvor de înviere după fiecare etapă în care neamul i-a fost răstignit de proprii fii servitori ai altor neamuri turci, austro-ungari, bulgari, ruși și iată, mai nou de fiii fără identitate ai Noii Lumi. Un neam aflat acum pe drumul Golgotei, în care Statul nu mai are nicio credibilitate, Justiția este instituție de revanșă politică, Armata exista doar scriptic, iar Biserica, în ciuda denigrării constante, pare a fi ultimul bastion românesc.

Ce ne rămâne? Nădejdea Învierii izvorâtă din creștinimul aflat structural în conștiința românească.

Comments

comments

Continuă să citești

Luna asta s-au urmarit: