Connect with us

Opinie

Plăcerea consumului și consumul plăcerii. Sau despre Maria Egipteanca

Liliana Naclad

Publicat

la

Despre senzații, plăceri, consum și consumism s-a scris și se va mai tot scrie, mai cu seamă că, din istorii îndepărtate răzbate mereu un azi mai decăzut decât ieri. Și da, azi, plăcerile sunt duse la extremă, însă va exista un mâine în care aceleași senzații vor ajunge la extreme, poate necuprinse de mintea omenească azi. Pe vremea Mariei Egipteanca (secolul IV d.Hr) nu s-ar fi gândit nimeni la practicarea sexului virtual și a videochatului.  Însă ca mecanism de consum și atunci, și acum, există aceeași formulă: plăcere – consum – epuizare – demență. Asta dacă în acest circuit nu se intervine cu voința îndreptării, ca în cazul Mariei Egipteanca. În fond, postul este un exercițiu de voință.

Plăcerile pe care Maria Egipteanca le avea înainte de întâlnirea cu Hristos porneau dintr-o neostoită dorință de descoperire a limitelor ei. Copilă fiind, a părăsit dragostea părinților, asemeni Fiului Risipitor, și  s-a stabilit în Alexandria unde a început să practice prostituția. După cum recunoaște în întâlnirea cu Zosima, nu mai era nimic de descoperit în plăcerile pe care i le oferea trupul ei, dat spre consum bărbaților, timp de 17 ani, cu o consecvență dusă la extrem. Corabia în care urcă pentru a fi alături de tinerii care plecau la Ierusalim pentru cinstirea Crucii devine locul în care își oferă pentru ultima oară trupul. Luată de valul mulțimilor și de dorința de a întâlni noi posibili consumatori, ea voiește să intre în biserică, însă simte că o forță nevăzută o oprește. Atunci are loc iluminarea ei.

Realizează că ceea ce valora până atunci este ceea ce o devalorizase.

Din interioritatea-i profundă, strigă să fie ajutată de Maica Domnului, iar ea în schimb promite că oferă curăția trupului. Consumase plăcerea până ce trupul ei fusese consumat de însăși plăcerea aleasă. Se retrage în pustie 47 de ani pentru a compensa pierderea plăcerii trupului în descoperirea plăcerii sufletului. În fond, ea murise pentru lume și renăscuse pentru Cer, iar azi este Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, aflată în aceeași descoperire a lui Hristos ca și Maria Magdalena.

Senzație și plăcere

Dorința omului de a simți este transcrisă în senzorialitatea celor cinci simțuri făcute amalgam pentru noi senzații. Duse la extremă devin plăceri. Iar plăcerile exacerbate duc la dependențe. Plăcerea, însă, poate rămâne doar în plan spiritual cu scop de cunoaștere. A simți bucuria unui răsărit, a unei flori înflorite, a unui suflet drag și sincer, a unei cărți bune, a unei melodii, sunt plăceri inepuizabile.  Plăcerile acestea nu se pot sfârși, pe când plăcerile izvorâte din dorințe senzoriale excesive au finalitate, sunt consumabile. Relațiile bazate pe consum sunt asemeni vinului, mereu insuficient sau bun pentru a aduce beție. În căutarea plăcerii euforice, el consumă, consumându-se în același timp. Bețivul va bea până ce ficatul și creierul său vor fi consumate, asemeni și dependentul de droguri. Dependentul de mâncare va căuta mereu altceva mai bun, mai gustos, mai sățios care să îi satisfacă pofta. Și va colapsa în consumul propriei sănătăți. Și da, plăcerea sexuală, în echilibrul ei, duce spre cunoașterea și valorizarea vieții de familie. Și ea, asemeni celorlalte plăceri, este diferențiată de poftă, de dorința de a consuma cât de mult și fără valoare, ajungându-se azi la cele mai hidoase forme de autoconsum și denaturare. Devierile sexuale și de gen fiind dovada consumului până la anularea identității. Asemeni anulării propriei persoane/chip, prostituata își va consuma trupul prin plăceri, onanistul va sfârși în propria-i demență în care nu mai știe cine este.

Senzațiile și plăcerile au ca linie de demarcație pofta.

A-ți dori să vezi un răsărit, sau să citești o carte, să asculți o muzică sunt mai degrabă acte meditative decât acte de consum. Ele însă, nu folosesc excesele senzoriale așa cum sunt folosite în actele de consum ce provoacă plăceri din poftă. Și unele, și altele, au ca scop plăcerea, însă se diferențiază prin gradul în care consumăm și suntem consumați. Așa cum Maria Egipteanca își dorea mereu compania bărbaților pentru a-și satisface pofta, la fel, toate celelalte senzații se diferențiază prin gradul de nevoie de satisfacere a poftei.

Azi se vorbește foarte mult despre depășirea limitelor. Odată depășite cutia Pandorei rămâne mereu deschisă pentru o senzație nouă, mereu altfel, care nu face decât să consume interior omul într-o nebună căutare a absurdului aducător de plăcere. Practic, este perpetuarea căderii în păcatul căutării cu orice chip a cunoașterii în care, inițial, omul a văzut că e gol și s-a rușinat, pentru ca mai apoi să ajungă golit de conținutul pe care și-l consumă într-o poftă neghioabă de a mânca și mereu din fructul pomului oprit, ademenit fiind de minciuna vicleană: „Veți fi ca Dumnezeu!”

El vrea, în căderea lui, să își depășească limitele și ajunge gol pe dinăuntru.

Mai mult ca oricând azi trebuie să ne analizăm nevoia de plăcere.  O plăcere sufletească nu consumă și nu se consumă, pe când o plăcere senzorială aduce cu sine pofta, arderea, dependența, consumul finalizat prin autoconsum. E o sinucidere lentă asistată de societatea de consum. Iar Duminica de azi, numită a Mariei Egipteanca, are cheia sa de boltă: între plăcerea consumului și consumul plăcerii stă voința noastră.

Comments

comments

Opinie

Alifantis, atac la adresa lui Walter Ghicolescu

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Cel mai recent album al lui Walter Ghicolescu – “A 7-a treaptă” și pregătirea, deja, a celui de-al optulea, reprezintă dovada că artistul este într-o creștere rapidă în alegerile iubitorilor muzicii folk, motiv de atac din partea vechilor folkiști. Într-o postare pe facebook, Nicu Alifantis îi dă “sfaturi prietenești” lui Walter, care deși se bucură de aprecierea iubitorilor genului, nu a fost invitat la Festivalul de folk. Gărâna pare a fi de ani buni un festival cu circuit închis, astfel că, mentorul acestuia, Nicu Alifantis, a ținut să îi transmită lui Walter că fiecare festival își are publicul preferat cu artiștii preferați. Și totuși, maestre Alifantis, un festival, pentru a supraviețui, are nevoie să își păstreze fanii și chiar să crească numărul acestora. Postarea lui Alifantis arată nevoia acestuia de a-și consolida imaginea în fața unui nou interpret apreciat de iubitorii de folk, vorbind despre sine din postura unui titan, dar lasă să se strecoare expresii care să inducă frustrare destinatarului mesajului. Se teme că își va pierde poziția în fața celui care nu doar că interpretează și crează folk, ci se preocupă de generația tânără, pentru ca acest gen să nu se piardă. Postarea a generat polemici in rândul iubitorilor genului, care consideră că atitudinea lui Alifantis nu îi face cinste nici lui, nici mișcării folk ce este, prin definiție, una de păstrare și promovare a valorilor. În opinia comentatorilor postării, a fi artist mare sau mic este rezultatul ascultătorilor genului, care ar trebui să fie unul variat, nu în ligi diferite. “Noi vă iubim și vă respectăm cu adevărat (n.r. pe artiști în general), cu mult mai mult decât reușiți între voi! Sunteți atât de puțini și atât de frumoși, de ce aceste atacuri publice?” a comentat Fabiola Baragan din Iași.

Dacă în deschidere Alifantis vorbește despre Walter, numindu-l confrate, spre final ajunge să îl catalogheze ca jucător de liga C, fapt ce inevitabil îl coboară și pe Alifantis în aceiași ligă, fiindu-i confrate. Nu se știe în ce ligă este, dar abordând astfel un artist, Alifantis se coboară pe sine ca om, nu ca artist, în liga Z.

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

Epidemia, dictatura medicală și lingurița pentru împărtășanie

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Gafa de comunicare a BOR este intersecția din care drumurile îi încurcă pe cei căldicei, îi rătăcesc pe cei nestatornici și le luminează și mai bine drumul celor întăriți în credință. Celor sceptici le dă apă la moară, iar pentru progresiști e o adevărată mană cerească.

În 2000 de ani, peste creștini s-au abătut ciuma, lepra, boli ce nu-și găseau leacul. Pentru ei se creau comunități speciale cu bisericuțe și clerici.

Și azi, la Tichilești, biserica pentru bolnavii de lepră îmi este vie în memorie, scăldată în lumina unei vecernii la care am stat alături de ei, de leproși. A doua zi i-am văzut împărtăşindu-se și cu ei, cu leproșii, din același potir și cu aceeași linguriță, pe clerici și pe câțiva oameni sănătoși. Fără teamă.

Azi, dispută. Un comunicat de presă emis neprofesionist aruncă în aer ceea ce Biserica a reușit să păstreze cu sfințenie, chiar și în prigoana comunistă – taina, comunicarea ei ierarhică în spațiu închis, diferit pe alocuri de cel deschis. În vremuri tulburi, te poți împărtăși chiar și din palmă, nu asta contează, ci credința că acolo, în palma ta, e Însuși El.

În temnițele comuniste nu erau vase de cult, în războaie li se picura din vârful degetelor preotului militar Trupul și Sângele Mântuitorului pe buzele agonizatului apărător al patriei.

Azi – mult zgomot. Drept, paradigmele s-au modificat substanțial. Totul a ieșit ca un val din interioritatea în exterioritatea noastră. Inclusiv paradigmele comunicaționale s-au schimbat/dezvoltat cu o rapiditate ce a lăsat în urmă mulți comunicatori, nu doar din Biserică, ci și din sfera politică, ea însăși afectată de prostie și proastă gestionare a informațiilor.

Dacă se comunica intrainstituțional cu acel mesaj din comunicatul de presă, lăsând clericului capacitatea de a aborda subiectiv problema, lucrurile erau altfel.

Ieșind cu un discurs mediatic, cu părere de rău o spun, biroul de presa al Patriarhiei își dovedește incapacitatea de adaptare la noile paradigme comunicaționale.

A evoluat mult, are multe merite față de ce se petrecea acolo în urmă cu 15 ani, însă e imatur, iar această gafă este una ce ar trebui asumată și reformulată de urgență în termeni conciși.

Liliana Naclad este specializată pe comunicare și media cu o teză de doctorat ce abordează discursul religios. Este autoarea colecției “Itinerarii patorale în condeiul presei” și a volumului “Discurusul religios în mass-media”, publicat la Editura Institutului European. Din anul 2005 predă Comunicare audio-vizuală și Imagologie la masteratul de Strategii de Comunicare al Facultății de Teolgie din Constanța.

 

 

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

Românii, între demistificare politică și misticismul Cuvioasei Paraschiva

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Din nou toamnă – parcă ieri eram în frământata luptă a afirmării laturii conservatoare a românilor prin votul pentru familia creștină. A trecut un an, dar suntem în același punct sau poate cu o scară mai jos în definirea identității. Vă veți întreba ce identitate, când ea de decenii sau poate secole pare a nu se mai regăsi în conștiința românilor. Iorga spunea că ne-am născut creștini și români deodată, iar dacă e să facem un studiu imagologic multe dintre atributele neamului par a pieri: harnici, ospitalieri, dârzi, iubitori de neam și țară. În locul lor apar cu totul alte caracteristici: hoți, proxeneți, prostituate. În ultimi ani sportivii noștri ne mai ridică din vălul umilinței cu care am fost acoperiți. Aceeași umilință cu care se merge în Parlamentul European cu temele făcute în ce privește educația de gen, în ciuda faptului că ni se calcă în picioare demnitatea prin însuși elementul esențial al unui neam – familia, care iată, la un an de când a fost adusă în discuție, nu a fost definită bio-social, iar românii au fost dezinformați sau informați parțial în privința riscului alinieriilor sau mai bine zis alienărilor noastre la standarde. Nu spun standarde europene, pentru că eu încă sper ca Europa să își modereze și moduleze progresul încadrat în criterii, poftim, nu creștine, dar măcar kantiene în sensul legii morale.

E toamnă și România este din nou în febra unei aparente implicări sociale, așa cum părea a fi și la Referendumul pentru familie. Am urmărit ca un meci moțiunea de cenzură – Guvernul a picat, iar acum ne aflăm în plină criză politică. Discursurile premergătoare votului pot face lesne obiectul unui rezumat al istoriei postdecembriste. Acuzele reciproce de furt, de incapacitate de reconstrucție, de corupție, de supunere a Justiției au dovedit că trăim într-o țară condusă de oameni pe care doar culoarea politică îi diferențiază, nimic altceva, fiind incapabili să devină verticali și să își afirme în fața Europei, prin poziția privilegiată, identitatea neamului. În fiecare an se pierde în neant parte din demnitatea aflată la temelia noastră și, odată ce temelia e distrusă, întreg edificiul se va prăbuși.

Ne-a rămas spiritualitatea și din ea se poate reconstrui tot ce am pierdut. În toate comunitățile românești din jurul bisericilor diasporei am avut sentimentul că mă aflu între semințele ce vor rodi înmiit, chiar dacă au căzut între spinii străinătății. Cu atât mai mult, iată, zilele acestea suntem martorii unei Românii ai căror locuitori au intrat din nou sub cupola protectoare a Cuvioasei Paraschiva, în ciuda ultimilor ani în care am fost blamați că trăim ca în Evul Mediu. Ok, retrograzi, retrograzi, dar, de la an la an, numărul pelerinilor crește, în ciuda deselor bășcălii mass-media la care e supus pelerinul și Biserica. Oare de ce în loc să se destabilizeze, cultul ei crește? Cuvioasa Paraschiva dă o altă perspectivă, una de care politicul nu este conștient și care scapă din vedere multora. Este perspectiva identității în veșnicie, pe când politicul ne arată ceea ce am văzut în parlament – o clasă politică incapabilă de principii identitare, indiferent de apartenență, fapt ce o face vremelnică și incapabilă de relevanță istorică. O vrajbă ce dispare acolo, în preajma Cuvioasei unde sunt și PSD-iști și liberali și PMP-iști sau USR-iști. Bine ar fi să plece de acolo cu o hartă mentală nouă. Să poată afirma cu tărie în fața oficalilor UE că România s-a născut creștină și să apere ce are în structura sa intimă. Biserica e ultimul bastion care, odată prăbușit se va prăbuși toată construcția bunilor și străbunilor noștri.

Cuvioasa Paraschiva nu promite nimic, nu își face campanie și nici nu oferă mici și bere. Stă tăcută, într-o neclintită așezare în raclă. Ce face totuși ea de adună sute de mii de români la un loc? În nemișcarea ei, mișcă suflete – în răceala ei, încălzește inimi – în tăcerea ei vorbește fiecăruia pe limba lui. Fără facebook și rețele sociale are sute de milioane de următori, nu urmăritori care să o pândească, ci următori în a privi în aceeași direcție – Cerul. Cei de acolo, de lângă raclă, cei de departe, care sunt cu sufletul la Iași, sunt românii care au în ADN-ul lor creștinismul ca izvor de înviere după fiecare etapă în care neamul i-a fost răstignit de proprii fii servitori ai altor neamuri turci, austro-ungari, bulgari, ruși și iată, mai nou de fiii fără identitate ai Noii Lumi. Un neam aflat acum pe drumul Golgotei, în care Statul nu mai are nicio credibilitate, Justiția este instituție de revanșă politică, Armata exista doar scriptic, iar Biserica, în ciuda denigrării constante, pare a fi ultimul bastion românesc.

Ce ne rămâne? Nădejdea Învierii izvorâtă din creștinimul aflat structural în conștiința românească.

Comments

comments

Continuă să citești

Luna asta s-au urmarit: