Connect with us

Opinie

1918, un certificat de naștere. România scor Apgar mic, deși are un dat genetic de excepție

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Acum că osanalele și patriotismul defilant s-au stins să ne gândim la România aflată mereu în bătaia vântului schimbărilor, fie din Est, fie din Vest. Ea este un teritoriu al negocierilor incapabil de a deveni independent, pentru că s-a născut sub această miză – d’entre deux.  Geopolitic d’entre deux desemnează amplasarea geografică între două centre – politice, economice sau administrative. Astfel că România nu poate fi încurajată decât în act să fie stat național și independent, în fapt, însă, niciodată.

Dincolo de meritele personale ale martirilor Unirii (o parte chiar au fost martirizați sub regimul comunist sau în cel mai bun caz dați uitării) e necesar să vedem momentul 1918 ca fiind consfințirea unui fapt preexistent de milenii ca geneză. Provincii, cnezate, voievodate, apoi țări, România era definită prin credință, limbă, obiceiuri și schimburi economice asemănătoare – toate vorbeau despre un singur neam. Și așa cum eram poziționați în Europa, înainte de a fi consfințită intrarea noastră în acest spațiu, așa și România exista înainte de a fi unită printr-un act. La fel cum azi români sunt și cei din Basarabia, sau cum origini românești au și volohii din Ucraina sau comunitățile românești din Bulgaria de pe malul Dunării, tot astfel românii din jurul arcului carpatic până la Dunăre și Mare, de la Tisa până la Nistru, toți erau un singur popor. La 1918 i se oferă, de fapt, un certificat de naștere care avea la bază ceva adeverințe, însă neparafate.

Și pentru că certificatul de naștere este emis de entități superioare, așa și în acest caz, autoritățile emitente ofereau o recunoaștere în care se specifică zona de naștere, părinții și statutul. Dar ca să fie mereu în legătură cu autoritățile, nașterea s-a soldat cu un scor APGAR prost, astfel că românii să știe că au nevoie în permanență de consiliere din parte marilor puteri. Perioade istorice sub Est sau sub Vest fac din noi un copil aflat în permanent sentiment de abandon căutându-și identitatea, însă niciodată maturizat. Și am văzut la referendum – dacă goarnele occidentale au urlat că este o miză politică, copilul – nația româna – nu a votat. O identitate nedefinită coerent este mai ușor să o redefinești periodic până va sfârși în neantul anulării propriei identității. Or o entitate fără identitate nu există.

Contextul nașterii. Primului Război Mondial – travaliul, declanșat și el ca urmare a dorințelor de înglobare a statelor naționale de către marile imperii. Dacă urmărim firul acestora constatăm că, deși exista voință națională, Unirea nu putea fi pusă în aplicare fără acordul Marilor Puteri. La fel și azi. La acea vreme România avea organizare administrativă, fiind considerată înapoiată pe drept cuvânt, pentru că era departe de  fi asemănătoare Cancelariilor Occidentale ale vremi. Exact cum astăzi este considerată inaptă pentru a fi condusă intern fără un MCV și fără Convenții Europene, la fel și atunci era considerat un stat subdezvoltat cu o economie agrară bazată pe resursele naturale, folosite, însă, din plin în timpul războaielor. Idem, ibidem și azi. Doar că azi adepții diferitelor curente pro occidentale sau pro rusești sunt atât de vocali și se ceartă atât de tare, că nu există interesul superior al statului național. Din această vocalizare nu se mai aude vocea poporului, el însuși devine adeptul unui curent sau altul, în funcție de leaderul pe care îl agreează sau de cât se investește în propagarea mesajului, răspândit cu ușurință în spațiul de comunicare extrem de facil, însă superficial ca fond. Astfel că acest Centenar ne găsește în aceleași cadre între Vest și Est.

România – geopolitic – zonă sub presiune d’entre doux

Izbucnirea primului Război Mondial a avut ca motiv declanșator dorința de afirmare națională a statelor organizate pe principii comune – limbă, istorie, credință. De cealaltă parte dorința de expansiunea teritorială a imperiilor vremii, dorință neostoită încă. Austro-Ungaria, Imperiului Țarist și cel Otoman au râvnit pe rând la statele balcanice și la cele din Europa Răsăriteană. Cei din Transilvania urmăreau demersul de afirmare al Bosniei-Herțegovina ca pe unul ce se poate repercuta ca model pentru devenirea lor națională. Însă nimic nu se putea face, ca și acum, fără acorduri sau supunerea prin război a statelor mici de către cei mari. Azi mai puțin sângeros, însă cu eforturi economice și strategice globalizante. Regatul României iese slăbit din primul Război Mondial și începe demersurile de pace. Orice tratat are la bază discuții preliminare, negocieri sau convenții. Între actele premergătoare a fost și convenția de la Focșani în care guvernele României și cel rus pe de o parte și de cealaltă parte guvernele Triplei Alianțe se întâlnesc în anul 1917 pe 9 decembrie în calendarul nou sau 27 noiembrie în cel vechi. Subiectul de discuție era stingerea ostilităților de pe frontul de Est. Ulterior acestei convenții se încheie tratatul de la Buftea-București care în fond era un dictat. Cam cum sunt astăzi Convențiile Europene în care noi, românii, luăm act și executăm, fără a avea mari pretenții de negociere. Așa și atunci. Dobrogea pierduse deja Cadrilaterul în primă fază în 1916. România pierde informal si Dobrogea, ea urma să fie administrată efectiv de către Germania și Bulgaria, până la un tratat ulterior definitiv. Șantierul Naval intra atunci în administrarea Germaniei, care, de asemenea, urma să folosească după bunul plac timp pe 90 de ani toate exploatările petroliere, precum și transportul fluvial pe Dunăre. Umilitor, însă istoria se repetă. Trecătorile din Carpați, adică strămoașele autostrăzilor extrem de importante pentru economia unui stat puternic, urmau a fi controlate de Austro-Ungaria. De aici rădăcinile lipsei de infrastructură. Singura momeală a fost un acord mutual prin care Marile Puteri nu se opuneau unirii României cu Bucovina, stat independent sub Imperiului Austriac. Astfel că sub mâna de fier a lui Iancu Flondor s-a votat unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României. (Declarația de Unire). Ulterior granițele se vor modifica, acest “pentru vecie”, s-a dovedit a rămâne visul.

Transilvania, sub principiul autodeterminării enunțate de președintele SUA Woodrow Wilson  se afla în fața a trei opțiuni: independența statală (discutată și disputată de atunci timp de 100 de ani), unirea cu Ungaria (încă vehiculată de atunci până în prezent) și unirea cu România (devenită posibilă datorită implicării oamenilor de cultură ai vremii, bazați pe factorul etnogenetic al populației). Principiul autodeterminării enunțate de președintele SUA Woodrow Wilson a fost principalul fundament al emiterii certificatelor de naștere ale Poloniei, Iugoslaviei, României și Cehoslovaciei. Dar după 100 de ani, declarația lui Trump în ce privește relațiile cu Europa, nu este departe de acest principiul enunțat în urmă cu un secol de predecesorul său Woodrow Wilson. El a afirmat încă din timpul campaniei că după alegerea sa ca președinte al SUA va dezvolta relații bilateral cu fiecare stat membru al UE, nu prin intermediul UE. Fapt concretizat azi prin politica macro-economică derulată de SUA. Dacă vom serba următorul Centenar ca stat independent, sau ca stat membru, va fi rezultatul politicilor și diplomației din România, din păcate destul de slab reprezentată la acest capitol.

Frământările primului Război Mondial au fost criza transformată în oportunitate a marilor oameni politici români, sprijiniți de interesele diplomatice externe ale vremii , idealul pe care azi, din păcate, nu îl mai putem avea.

Dacă o luăm pe filiera credinței înaintașilor, momentul de la 1918 trebuie văzut ca rezultat al sacrificiilor lor, o credință păstrată într-o Dobroge plină de martiri, o strămutare a unui arhiereu – Iachint, de la Vicina dobrogeana la Argeș, continuator al apostolicității sfântului Andrei, un Mihai Viteazul Pătrașcu voievod care a unit cele trei provincii încă din 1600, sfinți și trăitori care au plătit cu prețul vieții păstrarea limbii și credinței strămoșilor. Un Stefan cel Mare, ctitor de mănăstiri – reper pentru întreaga lume, mentori și artizani ai identității naționale. Toți au trăit pentru realizarea idealului unirii. Ei ar trebui canonizați de Biserică sub numele de Sfinții Unității Naționale. Pentru implicarea lor sufletească România a fost posibil să aibă acest certificat de naștere la 1918, chiar dacă unii au zis că este rezultatul hazardului. Și așa a fost, dacă hazardul este considerat ecoul rugăciunilor lor în cer. De aceea Catedrala de la București îi reunește pe fiecare în parte, așa cum spunea părintele Constantin Necula: „fiecare cărămidă poartă pe ea numele veșnic de pomenire al celor care în decursul celor două milenii au contribuit la acest ideal.”

Comments

comments

Opinie

Notre Dame – La Sena, “acolo am șezut și am plâns”

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

A trecut o zi. Suficient cât să se așternă cenușa, iar gândurile cenușii să prindă contur. Dincolo de speculații un Dumnezeu care îngăduie. Gest extremist, sau acceptarea invaziei musulmane, imprudența unui muncitor, stare de degradare avansată a clădirii, iar avarierea era cea mai simplă și cea mai ieftină formulă sau pur si simplu dorința de răscumpărare a unei asigurări consistente a clădirii… Speculații.

Cert e că în momentul 15 aprilie 2019, Notre Dame vorbește de la sine. Un simbol al civilizației unei nații creștine și europene cade mistuit. Și orice cădere naște întrebări, însă, dincolo de toate, naște revolte. Se cunoaște faptul că cea mai dureroasă atingere a integrității interioare personale sau din interiorul unei societăți se face prin atentarea la credințe și convingeri. Și da, Notre Dame este simbolul unui creștinism apostolic și al unui continent cu profunde convingeri de forță. Prin atentarea, de orice natură, la acest icon, se slăbește însăși forța și vechimea creștinismului. De dragul acțiunilor de tip politically correct, cârmuitorii europeni de azi au uitat că persistența istorică în poziție de demnitate fac o civilizație să fie puternică. Că noi nu suntem occidentali, ci răsăriteni, că nu suntem catolici, ci ortodocși, avem totuși doi piloni esențiali de sprijin – europenismul și creștinismul. La acești doi stâlpi trebuie să privim. Și da, de-am avea putința să le explicăm că gafa majoră făcută de Occident nu e de azi, de ieri, ci este de aproape un secol când natalitatea a fost descurajată, iar imigrările încurajate pentru mâna de lucru ieftină. România noastră renaște demografic în afara ei, tocmai pentru măsurile, adevărat comuniste, de creștere demografică. Și nu va mai dura mult până ce Catedralele Occidentale vor rămâne simple atracții muzeale, asemeni Sfintei Sofia de la Istanbul și a altor locașuri creștine care au fost invadate nu de războaie, ci de fiii celor care au înțeles că puterea unei civilizații se naște prin nașterea fiilor. Orice lamentare a momentului fără măsuri coerente și consecvente de salvare a Europei Creștine va duce către o ciocnire inevitabilă pe fond demografic între cultura și civilizația musulmană și cea creștină.

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

Plăcerea consumului și consumul plăcerii. Sau despre Maria Egipteanca

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Despre senzații, plăceri, consum și consumism s-a scris și se va mai tot scrie, mai cu seamă că, din istorii îndepărtate răzbate mereu un azi mai decăzut decât ieri. Și da, azi, plăcerile sunt duse la extremă, însă va exista un mâine în care aceleași senzații vor ajunge la extreme, poate necuprinse de mintea omenească azi. Pe vremea Mariei Egipteanca (secolul IV d.Hr) nu s-ar fi gândit nimeni la practicarea sexului virtual și a videochatului.  Însă ca mecanism de consum și atunci, și acum, există aceeași formulă: plăcere – consum – epuizare – demență. Asta dacă în acest circuit nu se intervine cu voința îndreptării, ca în cazul Mariei Egipteanca. În fond, postul este un exercițiu de voință.

Plăcerile pe care Maria Egipteanca le avea înainte de întâlnirea cu Hristos porneau dintr-o neostoită dorință de descoperire a limitelor ei. Copilă fiind, a părăsit dragostea părinților, asemeni Fiului Risipitor, și  s-a stabilit în Alexandria unde a început să practice prostituția. După cum recunoaște în întâlnirea cu Zosima, nu mai era nimic de descoperit în plăcerile pe care i le oferea trupul ei, dat spre consum bărbaților, timp de 17 ani, cu o consecvență dusă la extrem. Corabia în care urcă pentru a fi alături de tinerii care plecau la Ierusalim pentru cinstirea Crucii devine locul în care își oferă pentru ultima oară trupul. Luată de valul mulțimilor și de dorința de a întâlni noi posibili consumatori, ea voiește să intre în biserică, însă simte că o forță nevăzută o oprește. Atunci are loc iluminarea ei.

Realizează că ceea ce valora până atunci este ceea ce o devalorizase.

Din interioritatea-i profundă, strigă să fie ajutată de Maica Domnului, iar ea în schimb promite că oferă curăția trupului. Consumase plăcerea până ce trupul ei fusese consumat de însăși plăcerea aleasă. Se retrage în pustie 47 de ani pentru a compensa pierderea plăcerii trupului în descoperirea plăcerii sufletului. În fond, ea murise pentru lume și renăscuse pentru Cer, iar azi este Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, aflată în aceeași descoperire a lui Hristos ca și Maria Magdalena.

Senzație și plăcere

Dorința omului de a simți este transcrisă în senzorialitatea celor cinci simțuri făcute amalgam pentru noi senzații. Duse la extremă devin plăceri. Iar plăcerile exacerbate duc la dependențe. Plăcerea, însă, poate rămâne doar în plan spiritual cu scop de cunoaștere. A simți bucuria unui răsărit, a unei flori înflorite, a unui suflet drag și sincer, a unei cărți bune, a unei melodii, sunt plăceri inepuizabile.  Plăcerile acestea nu se pot sfârși, pe când plăcerile izvorâte din dorințe senzoriale excesive au finalitate, sunt consumabile. Relațiile bazate pe consum sunt asemeni vinului, mereu insuficient sau bun pentru a aduce beție. În căutarea plăcerii euforice, el consumă, consumându-se în același timp. Bețivul va bea până ce ficatul și creierul său vor fi consumate, asemeni și dependentul de droguri. Dependentul de mâncare va căuta mereu altceva mai bun, mai gustos, mai sățios care să îi satisfacă pofta. Și va colapsa în consumul propriei sănătăți. Și da, plăcerea sexuală, în echilibrul ei, duce spre cunoașterea și valorizarea vieții de familie. Și ea, asemeni celorlalte plăceri, este diferențiată de poftă, de dorința de a consuma cât de mult și fără valoare, ajungându-se azi la cele mai hidoase forme de autoconsum și denaturare. Devierile sexuale și de gen fiind dovada consumului până la anularea identității. Asemeni anulării propriei persoane/chip, prostituata își va consuma trupul prin plăceri, onanistul va sfârși în propria-i demență în care nu mai știe cine este.

Senzațiile și plăcerile au ca linie de demarcație pofta.

A-ți dori să vezi un răsărit, sau să citești o carte, să asculți o muzică sunt mai degrabă acte meditative decât acte de consum. Ele însă, nu folosesc excesele senzoriale așa cum sunt folosite în actele de consum ce provoacă plăceri din poftă. Și unele, și altele, au ca scop plăcerea, însă se diferențiază prin gradul în care consumăm și suntem consumați. Așa cum Maria Egipteanca își dorea mereu compania bărbaților pentru a-și satisface pofta, la fel, toate celelalte senzații se diferențiază prin gradul de nevoie de satisfacere a poftei.

Azi se vorbește foarte mult despre depășirea limitelor. Odată depășite cutia Pandorei rămâne mereu deschisă pentru o senzație nouă, mereu altfel, care nu face decât să consume interior omul într-o nebună căutare a absurdului aducător de plăcere. Practic, este perpetuarea căderii în păcatul căutării cu orice chip a cunoașterii în care, inițial, omul a văzut că e gol și s-a rușinat, pentru ca mai apoi să ajungă golit de conținutul pe care și-l consumă într-o poftă neghioabă de a mânca și mereu din fructul pomului oprit, ademenit fiind de minciuna vicleană: „Veți fi ca Dumnezeu!”

El vrea, în căderea lui, să își depășească limitele și ajunge gol pe dinăuntru.

Mai mult ca oricând azi trebuie să ne analizăm nevoia de plăcere.  O plăcere sufletească nu consumă și nu se consumă, pe când o plăcere senzorială aduce cu sine pofta, arderea, dependența, consumul finalizat prin autoconsum. E o sinucidere lentă asistată de societatea de consum. Iar Duminica de azi, numită a Mariei Egipteanca, are cheia sa de boltă: între plăcerea consumului și consumul plăcerii stă voința noastră.

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

De ce se înghesuie miniștrii PSD la Constanța

George Niculescu

Publicat

la data de

Scris de

Faptul că ne aflăm în preajma alegerilor europarlamentare se vede și din accea că, în ultimele 3 săptămâni, nu mai puțin de 3 miniștri din cabinetul Dăncilă au venit, anunțați sau neanuntați, în vizită la Constanța.

Primul care deschide seria acestei campanii electorale, pardon, vizite de lucru, este ministrul Dezvoltării Naționale și Administrației Publice, care, împreună cu Președintele Consiliului Județean Constanța, anunța pe 26 martie 2019 semnarea unor contracte de finanțare pentru modernizarea a două drumuri județene. Să fie doar o simplă coincidență faptul că aceste contracte s-au semnat în preajma campaniei electorale?!

Pe 29 martie, la numai trei zile, vine rândul ministrului Turismului, dl. Bogdan Trif, care, după ce a marcat deschiderea târgului “VACANȚA”, organizat la Pavilionul Expozițional, a declarat că anul viitor vor începe lucrările pentru construcția, în parteneriat public-privat, a unei noi stațiuni turistice, “New Costinești”. Industria hotelieră doar de acest lucru mai avea nevoie, de o nouă stațiune. Având în vedere criza acută de forță de muncă din domeniul HORECA, sunt curios care sunt soluțiile domnului Ministru în ceea ce privește această problemă în contextul construirii unei noi stațiuni turistice.

Toate bune și frumoase până când, pe 8 aprilie 2019, doamna ministru Sorina Pintea, fără să anunțe pe nimeni (!!), ajunge și domnia sa în Constanța, în cadrul unui control la Spitalul Județean de Urgență Sfântul Apostol Andrei. Control care se termină prost, în special pentru două asistente-șef, dar mai prost, în general, pentru locuitorii județului Constanța, în sensul că în afară de două demisii, altceva nu s-a schimbat.

Acum, haideți să nu fugim după fentă și să observăm că substratul acestor vizite nu este altul decât unul pur electoral. Pai dacă doamnei ministru Pintea îi pasă de pacienții care trec pragul Spitalului de Urgență din Constanța, ce a reținut-o să aloce fonduri pentru reabilitarea secțiilor nerenovate sau pentru extinderea Unității de Primiri Urgențe? Demisia celor două asistente nu rezolvă în niciun fel starea în care se află unele secții ale Spitalului și nici nu pune bazele unui Spital Regional, atât de necesar în județul Constanța.

Sunt curios cum va continua această “invazie” a miniștrilor PSD în Constanța. Poate urmează doamna Carmen Dan, având în vedere conținutul pachetelor aduse de valuri la malul Mării Negre.

Comments

comments

Continuă să citești

Luna asta s-au urmarit: