Connect with us

Opinie

Catedrala – Spitalul, Românul și Neamul

Liliana Naclad

Publicat

la data de

2018 – un an în care Biserica și-a arătat putința și neputința, implicarea și lipsa de acțiune, relația cu Statul și cu oamenii, dar peste toate a arătat că este și instituție divină, dincolo de a fi pur umană.

Catedrala și Referendumul – două puncte nodale în care conlucrarea cu Statul nu poate fi eludată și nici catalogată ca fiind drept Simfonie. Relația pe care o indică cele două mari puncte ce au ținut agenda publică zile la rând este una de compromis, vădit din însăși rezultatele celor două. Dacă la Referenum s-a văzut o Biserică fără identitate centrată instituțional, ci mai degrabă supusă direcțiilor sporadice ocazionate de voci din cadrul BOR, iată că la inaugurarea unicului edificiu Centenar, Biserica și-a arătat putința în ciuda criticilor și a lipsei de empatie venite, în special, dar nu exclusiv, din rândul reprezentanților sau vocilor aparținând sferelor politice. Iar rezultatul a fost unul de amploare pentru că a existat centrare insituțională printr-un Patriarh cu mandat nelimitat. El va rămâne „Patriarhul Centenarului” și după ce osemintele îi vor fi rămase mărturie în ceea ce a ctitorit cu viziune:  Un proiect ce a trecut de la enunțare la înscăunarea sa ca patriarh și a ajuns la fapte în an Centenar. Catedrala este, fără putință de tăgadă, realizarea acestui mandat nelimitat. Prin el și-au văzut visul împlinit Patriarhul Miron Cristea și cei doi regi ai săi, dar și Patriarhul Teoctist cu cele două epoci ale sale – comunism și postcomunim. Al treilea patriarh devine împlinitorul și împletitorul vizionar al voinței politice și religioase, chiar dacă între Biserică și Politică este o certă diferență de viziune. Un politic vremelnic versus o Biserică ce are ca perspectivă veșnicia. Iar un proiect de țară viabil poate fi doar unul care, de asemenea, să le poată împleti cu succes pe amândouă.

Am fost să simt pulsul acolo, în mijlocul lor, iar dacă premierul Viorica Dăncilă a plecat imediat după slujba de sfințire, cei mulți au rămas îndurând frigul, dar se simte că nu vor îndura la nesfârșit răceala unei clase politice fără repere în veșnicie. Iar asta s-a văzut la Referendum când banii publici s-au cheltuit, fără o minimală campanie prin anunțuri de interes public, iar dacă minunata clasa politică ar fi avut perspectiva veșniciei – a unei Românii cu identitate creștină – nu s-ar fi contrat pe subiect, ci mergeu împreună pe aceeași direcție.

Chipuri zgribulite de frig, dar cu un tremur sufletesc revelator. O Biserică ce încă mai are resurse, nu atât din parte clerului, cât mai ales din partea credincioșilor săi. Ei țin Biserica vie și fără să aprindă lanterna telefoanelor mobile la semnalul #REZIST, ci luminând prin ei înșiși. Zeci de mii de oameni ce nu se lasă impresionați de liderii de opinie, ci de unicul Lider – Hristos din mijlocul lor. El era Cel ce îi încălzea în îndurarea frigului oferindu-le un singur suflet – Biserica, într-un singur trup – România. Ei sunt spitalele vii ce fac neamul să nu moară. Printre ei, preoți care își duc în dragoste dimensiunea trăitoare, nu doar formalismul misionar fără fond trăitor. Medici de succes care operează în spitalele Capitalei și nu numai, dar o fac operând și pe sufletul omului, pentru că trăiesc aspectele spirituale ale vieții în cercul lor, făcându-și munca în aceeași perspectivă  – a veșniciei. Printre cei zgribuliți erau și profesori, unii renumiți, care formează caractere, în dorința ca neamul să nu le moară în ignoranță. Și da, erau și oameni simpli, dar strălucitori mai mult decât vedetele, care în cercul lor trăiesc și povestesc despre veșnicie cu gândul la ceea ce spunea Nae Ionescu: “Dumnezeu nu este prezent în lumea de dincolo, mai mult decât în lumea noastră”. Toți aceștia își găsesc resurse interioare acolo unde alții găsesc motiv de judecată – în spațiile mici, sau în cele mari clădite nu din piatră ci „din albe oseminte și din cărămida rănilor” (Radu Gyr). Și da, era nevoie de o Catedrala pe care marile capitale ale lumii civilizate o au construită de secole, pentru că vitregia istoriei nu a fost atât de acută ca la noi. Iar asta nu înseamnă că ne-am reîntors în Ev Mediu, ci am completat ceea ce timpul și geo-politica nu ne-au îngăduit. Au fost decenii în care Dumnezeu era interzis, iar acum când El este permis, permite chiar și să fie judecat ceea ce El îngăduie. Și ar fi îngăduit și referendumul dacă clasa politică de pe ambele baricade înțelegea că mentalul colectiv este unul de factură creștină dată de istorie. Astfel nu ar fi existat niciun război mediatic, ci ambele părți ar fi avut viziunea unei societăți sănătoase ce are la bază repere care încep într-o celulă socio-biologică și se dezvoltă în cadre firești oferite de Biserică. O Biserică ce este Catedrala – Spitalul – Românul și Neamul.

Comments

comments

Opinie

Notre Dame – La Sena, “acolo am șezut și am plâns”

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

A trecut o zi. Suficient cât să se așternă cenușa, iar gândurile cenușii să prindă contur. Dincolo de speculații un Dumnezeu care îngăduie. Gest extremist, sau acceptarea invaziei musulmane, imprudența unui muncitor, stare de degradare avansată a clădirii, iar avarierea era cea mai simplă și cea mai ieftină formulă sau pur si simplu dorința de răscumpărare a unei asigurări consistente a clădirii… Speculații.

Cert e că în momentul 15 aprilie 2019, Notre Dame vorbește de la sine. Un simbol al civilizației unei nații creștine și europene cade mistuit. Și orice cădere naște întrebări, însă, dincolo de toate, naște revolte. Se cunoaște faptul că cea mai dureroasă atingere a integrității interioare personale sau din interiorul unei societăți se face prin atentarea la credințe și convingeri. Și da, Notre Dame este simbolul unui creștinism apostolic și al unui continent cu profunde convingeri de forță. Prin atentarea, de orice natură, la acest icon, se slăbește însăși forța și vechimea creștinismului. De dragul acțiunilor de tip politically correct, cârmuitorii europeni de azi au uitat că persistența istorică în poziție de demnitate fac o civilizație să fie puternică. Că noi nu suntem occidentali, ci răsăriteni, că nu suntem catolici, ci ortodocși, avem totuși doi piloni esențiali de sprijin – europenismul și creștinismul. La acești doi stâlpi trebuie să privim. Și da, de-am avea putința să le explicăm că gafa majoră făcută de Occident nu e de azi, de ieri, ci este de aproape un secol când natalitatea a fost descurajată, iar imigrările încurajate pentru mâna de lucru ieftină. România noastră renaște demografic în afara ei, tocmai pentru măsurile, adevărat comuniste, de creștere demografică. Și nu va mai dura mult până ce Catedralele Occidentale vor rămâne simple atracții muzeale, asemeni Sfintei Sofia de la Istanbul și a altor locașuri creștine care au fost invadate nu de războaie, ci de fiii celor care au înțeles că puterea unei civilizații se naște prin nașterea fiilor. Orice lamentare a momentului fără măsuri coerente și consecvente de salvare a Europei Creștine va duce către o ciocnire inevitabilă pe fond demografic între cultura și civilizația musulmană și cea creștină.

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

Plăcerea consumului și consumul plăcerii. Sau despre Maria Egipteanca

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Despre senzații, plăceri, consum și consumism s-a scris și se va mai tot scrie, mai cu seamă că, din istorii îndepărtate răzbate mereu un azi mai decăzut decât ieri. Și da, azi, plăcerile sunt duse la extremă, însă va exista un mâine în care aceleași senzații vor ajunge la extreme, poate necuprinse de mintea omenească azi. Pe vremea Mariei Egipteanca (secolul IV d.Hr) nu s-ar fi gândit nimeni la practicarea sexului virtual și a videochatului.  Însă ca mecanism de consum și atunci, și acum, există aceeași formulă: plăcere – consum – epuizare – demență. Asta dacă în acest circuit nu se intervine cu voința îndreptării, ca în cazul Mariei Egipteanca. În fond, postul este un exercițiu de voință.

Plăcerile pe care Maria Egipteanca le avea înainte de întâlnirea cu Hristos porneau dintr-o neostoită dorință de descoperire a limitelor ei. Copilă fiind, a părăsit dragostea părinților, asemeni Fiului Risipitor, și  s-a stabilit în Alexandria unde a început să practice prostituția. După cum recunoaște în întâlnirea cu Zosima, nu mai era nimic de descoperit în plăcerile pe care i le oferea trupul ei, dat spre consum bărbaților, timp de 17 ani, cu o consecvență dusă la extrem. Corabia în care urcă pentru a fi alături de tinerii care plecau la Ierusalim pentru cinstirea Crucii devine locul în care își oferă pentru ultima oară trupul. Luată de valul mulțimilor și de dorința de a întâlni noi posibili consumatori, ea voiește să intre în biserică, însă simte că o forță nevăzută o oprește. Atunci are loc iluminarea ei.

Realizează că ceea ce valora până atunci este ceea ce o devalorizase.

Din interioritatea-i profundă, strigă să fie ajutată de Maica Domnului, iar ea în schimb promite că oferă curăția trupului. Consumase plăcerea până ce trupul ei fusese consumat de însăși plăcerea aleasă. Se retrage în pustie 47 de ani pentru a compensa pierderea plăcerii trupului în descoperirea plăcerii sufletului. În fond, ea murise pentru lume și renăscuse pentru Cer, iar azi este Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, aflată în aceeași descoperire a lui Hristos ca și Maria Magdalena.

Senzație și plăcere

Dorința omului de a simți este transcrisă în senzorialitatea celor cinci simțuri făcute amalgam pentru noi senzații. Duse la extremă devin plăceri. Iar plăcerile exacerbate duc la dependențe. Plăcerea, însă, poate rămâne doar în plan spiritual cu scop de cunoaștere. A simți bucuria unui răsărit, a unei flori înflorite, a unui suflet drag și sincer, a unei cărți bune, a unei melodii, sunt plăceri inepuizabile.  Plăcerile acestea nu se pot sfârși, pe când plăcerile izvorâte din dorințe senzoriale excesive au finalitate, sunt consumabile. Relațiile bazate pe consum sunt asemeni vinului, mereu insuficient sau bun pentru a aduce beție. În căutarea plăcerii euforice, el consumă, consumându-se în același timp. Bețivul va bea până ce ficatul și creierul său vor fi consumate, asemeni și dependentul de droguri. Dependentul de mâncare va căuta mereu altceva mai bun, mai gustos, mai sățios care să îi satisfacă pofta. Și va colapsa în consumul propriei sănătăți. Și da, plăcerea sexuală, în echilibrul ei, duce spre cunoașterea și valorizarea vieții de familie. Și ea, asemeni celorlalte plăceri, este diferențiată de poftă, de dorința de a consuma cât de mult și fără valoare, ajungându-se azi la cele mai hidoase forme de autoconsum și denaturare. Devierile sexuale și de gen fiind dovada consumului până la anularea identității. Asemeni anulării propriei persoane/chip, prostituata își va consuma trupul prin plăceri, onanistul va sfârși în propria-i demență în care nu mai știe cine este.

Senzațiile și plăcerile au ca linie de demarcație pofta.

A-ți dori să vezi un răsărit, sau să citești o carte, să asculți o muzică sunt mai degrabă acte meditative decât acte de consum. Ele însă, nu folosesc excesele senzoriale așa cum sunt folosite în actele de consum ce provoacă plăceri din poftă. Și unele, și altele, au ca scop plăcerea, însă se diferențiază prin gradul în care consumăm și suntem consumați. Așa cum Maria Egipteanca își dorea mereu compania bărbaților pentru a-și satisface pofta, la fel, toate celelalte senzații se diferențiază prin gradul de nevoie de satisfacere a poftei.

Azi se vorbește foarte mult despre depășirea limitelor. Odată depășite cutia Pandorei rămâne mereu deschisă pentru o senzație nouă, mereu altfel, care nu face decât să consume interior omul într-o nebună căutare a absurdului aducător de plăcere. Practic, este perpetuarea căderii în păcatul căutării cu orice chip a cunoașterii în care, inițial, omul a văzut că e gol și s-a rușinat, pentru ca mai apoi să ajungă golit de conținutul pe care și-l consumă într-o poftă neghioabă de a mânca și mereu din fructul pomului oprit, ademenit fiind de minciuna vicleană: „Veți fi ca Dumnezeu!”

El vrea, în căderea lui, să își depășească limitele și ajunge gol pe dinăuntru.

Mai mult ca oricând azi trebuie să ne analizăm nevoia de plăcere.  O plăcere sufletească nu consumă și nu se consumă, pe când o plăcere senzorială aduce cu sine pofta, arderea, dependența, consumul finalizat prin autoconsum. E o sinucidere lentă asistată de societatea de consum. Iar Duminica de azi, numită a Mariei Egipteanca, are cheia sa de boltă: între plăcerea consumului și consumul plăcerii stă voința noastră.

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

De ce se înghesuie miniștrii PSD la Constanța

George Niculescu

Publicat

la data de

Scris de

Faptul că ne aflăm în preajma alegerilor europarlamentare se vede și din accea că, în ultimele 3 săptămâni, nu mai puțin de 3 miniștri din cabinetul Dăncilă au venit, anunțați sau neanuntați, în vizită la Constanța.

Primul care deschide seria acestei campanii electorale, pardon, vizite de lucru, este ministrul Dezvoltării Naționale și Administrației Publice, care, împreună cu Președintele Consiliului Județean Constanța, anunța pe 26 martie 2019 semnarea unor contracte de finanțare pentru modernizarea a două drumuri județene. Să fie doar o simplă coincidență faptul că aceste contracte s-au semnat în preajma campaniei electorale?!

Pe 29 martie, la numai trei zile, vine rândul ministrului Turismului, dl. Bogdan Trif, care, după ce a marcat deschiderea târgului “VACANȚA”, organizat la Pavilionul Expozițional, a declarat că anul viitor vor începe lucrările pentru construcția, în parteneriat public-privat, a unei noi stațiuni turistice, “New Costinești”. Industria hotelieră doar de acest lucru mai avea nevoie, de o nouă stațiune. Având în vedere criza acută de forță de muncă din domeniul HORECA, sunt curios care sunt soluțiile domnului Ministru în ceea ce privește această problemă în contextul construirii unei noi stațiuni turistice.

Toate bune și frumoase până când, pe 8 aprilie 2019, doamna ministru Sorina Pintea, fără să anunțe pe nimeni (!!), ajunge și domnia sa în Constanța, în cadrul unui control la Spitalul Județean de Urgență Sfântul Apostol Andrei. Control care se termină prost, în special pentru două asistente-șef, dar mai prost, în general, pentru locuitorii județului Constanța, în sensul că în afară de două demisii, altceva nu s-a schimbat.

Acum, haideți să nu fugim după fentă și să observăm că substratul acestor vizite nu este altul decât unul pur electoral. Pai dacă doamnei ministru Pintea îi pasă de pacienții care trec pragul Spitalului de Urgență din Constanța, ce a reținut-o să aloce fonduri pentru reabilitarea secțiilor nerenovate sau pentru extinderea Unității de Primiri Urgențe? Demisia celor două asistente nu rezolvă în niciun fel starea în care se află unele secții ale Spitalului și nici nu pune bazele unui Spital Regional, atât de necesar în județul Constanța.

Sunt curios cum va continua această “invazie” a miniștrilor PSD în Constanța. Poate urmează doamna Carmen Dan, având în vedere conținutul pachetelor aduse de valuri la malul Mării Negre.

Comments

comments

Continuă să citești

Luna asta s-au urmarit: