Catedrala – Spitalul, Românul și Neamul

2018 – un an în care Biserica și-a arătat putința și neputința, implicarea și lipsa de acțiune, relația cu Statul și cu oamenii, dar peste toate a arătat că este și instituție divină, dincolo de a fi pur umană.

Catedrala și Referendumul – două puncte nodale în care conlucrarea cu Statul nu poate fi eludată și nici catalogată ca fiind drept Simfonie. Relația pe care o indică cele două mari puncte ce au ținut agenda publică zile la rând este una de compromis, vădit din însăși rezultatele celor două. Dacă la Referenum s-a văzut o Biserică fără identitate centrată instituțional, ci mai degrabă supusă direcțiilor sporadice ocazionate de voci din cadrul BOR, iată că la inaugurarea unicului edificiu Centenar, Biserica și-a arătat putința în ciuda criticilor și a lipsei de empatie venite, în special, dar nu exclusiv, din rândul reprezentanților sau vocilor aparținând sferelor politice. Iar rezultatul a fost unul de amploare pentru că a existat centrare insituțională printr-un Patriarh cu mandat nelimitat. El va rămâne „Patriarhul Centenarului” și după ce osemintele îi vor fi rămase mărturie în ceea ce a ctitorit cu viziune:  Un proiect ce a trecut de la enunțare la înscăunarea sa ca patriarh și a ajuns la fapte în an Centenar. Catedrala este, fără putință de tăgadă, realizarea acestui mandat nelimitat. Prin el și-au văzut visul împlinit Patriarhul Miron Cristea și cei doi regi ai săi, dar și Patriarhul Teoctist cu cele două epoci ale sale – comunism și postcomunim. Al treilea patriarh devine împlinitorul și împletitorul vizionar al voinței politice și religioase, chiar dacă între Biserică și Politică este o certă diferență de viziune. Un politic vremelnic versus o Biserică ce are ca perspectivă veșnicia. Iar un proiect de țară viabil poate fi doar unul care, de asemenea, să le poată împleti cu succes pe amândouă.

Am fost să simt pulsul acolo, în mijlocul lor, iar dacă premierul Viorica Dăncilă a plecat imediat după slujba de sfințire, cei mulți au rămas îndurând frigul, dar se simte că nu vor îndura la nesfârșit răceala unei clase politice fără repere în veșnicie. Iar asta s-a văzut la Referendum când banii publici s-au cheltuit, fără o minimală campanie prin anunțuri de interes public, iar dacă minunata clasa politică ar fi avut perspectiva veșniciei – a unei Românii cu identitate creștină – nu s-ar fi contrat pe subiect, ci mergeu împreună pe aceeași direcție.

Chipuri zgribulite de frig, dar cu un tremur sufletesc revelator. O Biserică ce încă mai are resurse, nu atât din parte clerului, cât mai ales din partea credincioșilor săi. Ei țin Biserica vie și fără să aprindă lanterna telefoanelor mobile la semnalul #REZIST, ci luminând prin ei înșiși. Zeci de mii de oameni ce nu se lasă impresionați de liderii de opinie, ci de unicul Lider – Hristos din mijlocul lor. El era Cel ce îi încălzea în îndurarea frigului oferindu-le un singur suflet – Biserica, într-un singur trup – România. Ei sunt spitalele vii ce fac neamul să nu moară. Printre ei, preoți care își duc în dragoste dimensiunea trăitoare, nu doar formalismul misionar fără fond trăitor. Medici de succes care operează în spitalele Capitalei și nu numai, dar o fac operând și pe sufletul omului, pentru că trăiesc aspectele spirituale ale vieții în cercul lor, făcându-și munca în aceeași perspectivă  – a veșniciei. Printre cei zgribuliți erau și profesori, unii renumiți, care formează caractere, în dorința ca neamul să nu le moară în ignoranță. Și da, erau și oameni simpli, dar strălucitori mai mult decât vedetele, care în cercul lor trăiesc și povestesc despre veșnicie cu gândul la ceea ce spunea Nae Ionescu: “Dumnezeu nu este prezent în lumea de dincolo, mai mult decât în lumea noastră”. Toți aceștia își găsesc resurse interioare acolo unde alții găsesc motiv de judecată – în spațiile mici, sau în cele mari clădite nu din piatră ci „din albe oseminte și din cărămida rănilor” (Radu Gyr). Și da, era nevoie de o Catedrala pe care marile capitale ale lumii civilizate o au construită de secole, pentru că vitregia istoriei nu a fost atât de acută ca la noi. Iar asta nu înseamnă că ne-am reîntors în Ev Mediu, ci am completat ceea ce timpul și geo-politica nu ne-au îngăduit. Au fost decenii în care Dumnezeu era interzis, iar acum când El este permis, permite chiar și să fie judecat ceea ce El îngăduie. Și ar fi îngăduit și referendumul dacă clasa politică de pe ambele baricade înțelegea că mentalul colectiv este unul de factură creștină dată de istorie. Astfel nu ar fi existat niciun război mediatic, ci ambele părți ar fi avut viziunea unei societăți sănătoase ce are la bază repere care încep într-o celulă socio-biologică și se dezvoltă în cadre firești oferite de Biserică. O Biserică ce este Catedrala – Spitalul – Românul și Neamul.

…