Connect with us

Opinie

Convenția de la Cluj. Părintele Necula: ”Refuz să fiu sclavul politicianismului lingușitor și al politrucilor români de astăzi”

Părintele Necula este de părere că “S-a cam gătat cu Europă Creștină, dar nu s-a gătat cu europenii creștini”.

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Imediat după Referendum, Mihai Neamțu și-a asumat un proiect ambițios. O convenție creștină aparținând celor peste 3,5 milioane de votanți ai Referendumului pentru familie. Prima manifestare de amploare în această direcție a avut loc sâmbătă, 17 nov 2018 la Cluj și a reunit o serie de reprezentanți ai comunităților locale, naționale și din diaspora. Tema centrală a întâlnirii a fost: “Viitorul României creștine în Europa” dezbătută de Mihai Neamțu și părintele Constantin Necula, moderată fiind de Cristi Curte, cunoscut om de presă – Radio România Actualități și România Cultural. Încă de la început Cristi și-a exprimat opinia că cevaul de după Referendum ”abia acum începe”, nutrind speranța că pe “Calea furnicii, putem construi împreună un viitor, în care eu cred”, a mărturisit vocea Radio România.

După o introducere cu referire la teologia socială paulină, Cristi Curte a dorit să ajungă în actualitate pentru a vedea poziția celor doi participanți la dezbatere. Atât Mihai Neamțu, cât și părintele Necula au avut, cum era și firesc, viziunea creștină a momentului, însă au abordat direcții discursive diferite. Dacă Mihai Neamțu s-a referit la ideea că “Suntem la o răscruce care dovedește trădarea Simfoniei (n. red. Ideea de Simfonie lucrătoare între Biserică și Stat), părintele Necula a condus discuția către creștinism ca mod de viață așezată pe principiile morale.

Printre altele, Mihai Neamțu a spus că “Suntem într-un punct de cucerire a centrelor universitare, a centrelor comerciale, a centrelor politice, de ce nu!?, ale Europei și ale lumii civilizate”. Autorul moral al Convenție de la Cluj consideră că și în Europa se coace o renaștere spirituală pe baze creștine, pe când părintele Necula este de părere că “S-a cam gătat cu Europă Creștină, dar nu s-a gătat cu europenii creștini”. În continuare discursului său, a îndemnat participanții să-și ridice fruntea și să învețe să facă politica în numele lui Hristos, afirmând despre sine că: “Refuz să fiu sclavul politicianismului lingușitor și al politrucilor români  de astăzi și că România creștină jură înaintea lui Dumnezeu că merge mai departe.”

Referitor la starea politică a momentului Mihai Neamțu este de părere că ne aflăm într-un “clivaj între elitele politice și popor și, din când în când, apar corecții la aceste patologii (sociale n.n)”, momentul fiind, de fapt, o criză de legitimitate și reprezentare. Pe acest palier părintele Necula Constantin a avut un citat din Traian Dorz “În lumea asta de noroi, Hristos e totul pentru noi”, un vers care reprezintă foarte bine gândul celor peste 1000 de participanți la manifestare.

Dezbaterea a fost scurtă căpătând aspectul unei emisiuni de tip expozeu, fapt ce a dus la imposibilitatea de a fi abordate punctual, pe stop timer, subiectele majore vizate de o societate creștină. Dacă Adrian Papahagi și/sau Teodor Baconschi ar fi fost prezenți, s-ar fi întregit, cu siguranță, aspectul regal al momentului. Ca vizualizări constante pe parcursul live striming-ului, maximum a fost  682, însă ca vizualizării tranzitorii s-a depășit numărul de 3500 de persoane în primele ore, fapt ce face din acest moment, unul de start.

Convenția de la Cluj https://conventianationala.ro este, deocamdată, o platformă de comunicare aflată în curs de structurare. Printr-un chestionar furnizat în mediul virtual se dorește găsirea unei formule organizatorice agreate de cei care se simt reprezentați de acest demers. Printre altele se regăsește ideea organizării unui partid politic, iar referitor la acest aspect părintele Necula a spus în discursul premergător dezbaterii că “Reverenda mă oprește să fac politică printr-o hotărâre de Sinod, dar inima mea nu mă oprește să sprijin pe cei care au o inimă ca a mea – în numele lui Hristos.” Convenția de la Cluj, alături de alte conferințe și manifestări cultural-religioase, se înscriu în agenda pe care părintele Constantin Necula o avea în derulare înainte de anunțata retragere din viața publică.  Acestea, alături de activitățile din spațiul liturgic și misionar al Bisericii vor continua să fire parte firească a activităților sale, retragerea fiind argumentată ca o plecare din “spațiile cărora nu le-a aparținut niciodată”.

Manifestarea de la Cluj, prin Mihai Neamțu, are meritul de a fi adus sub aceleași acoperiș oameni mânați de un singur gând – o viață morală cu rădăcini creștine și reprezentare. Că se va putea naște o astfel de formațiune politică de factură tradițional-creștină, timpul ne-o va arăta. La momentul actual pare imposibil, însă dacă luăm în calcul paradigma socială a – Religiei în sfera publică –  propusă de Habermas, este foarte posibil ca Mihai Neamțu să reușească.

Comments

comments

Opinie

IPS Teodosie, așa cum l-am cunoscut – gând la 63 de ani

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Intrarea și viața sa în cetate s-au aflat mereu sub semnul ramurii de salcie: maleabil și iubit, dar rezistent la critici și acuze, îngândurat, dar și extrem de activ, rugător și propovăduitor.

Născut de ziua Sfântului Ierah Spiridon, Arhipiscopul Tomislui împlinește azi 63 de ani. Desigur este zi de bilanț pe care unii îl fac eludând aspecte esențiale ale faptelor sale. Iar omul este fapta sa, nu vorba sa. Este al 12-lea copil al familiei Elisabeta și Procopie Petrescu din Dorna Arini, loc în care a ctitorit o mănăstire. Ea însăși motiv de dispute și discuții fără fundament, pentru că da, ea aparține Bisericii, nicidecum ierarhului, cel care a depus votul sărăciei la călugăria sa, deci nu are bunuri în proprietate. Seminarul la Neamț și apoi Facultatea de Teologie la București îl arată ca pe unul dintre cei mai preocupați tineri teologi, devenind Asistent Universitar al Facultății de Teologie din București, timp în care este și frate al mănăstirii Crasna. Va fi călugărit, urmând treptele ierarhiei până va fi hirotonit arhiereu, cu funcția de episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor de către PF Teoctist.

Prima mea întrevedere cu Înaltpreasfinția sa a fost în luna februarie 2001 când eram acreditată de Patriarhie să particip la conferința de presă ce urma alegerii noului ierarh de la Tomis. Îmi aduc aminte mesajul pe care l-a transmis atunci prin intermediul MTC – TV:

“Vin la Tomis ca într-o întoarcere acasă, pentru că acolo este începutul creștinismului nostru. Îi rog pe fiii Dobrogei să mă primească asemeni unui fiu al lor care între timp le-a devenit păstor.”

Curând se împlinesc 19 ani de la intronizarea sa în scaunul de la Tomis care a avut loc în duminica Floriilor a anului 2001, 8 aprilie. Și da, a fost primit cu multă dragoste, intrarea și viața sa în cetate aflându-se mereu sub semnul ramurii de salcie.

Maleabil și iubit, dar rezistent la critici și acuze nefondate, îngândurat, dar și extrem de activ, rugător și propovăduitor, a înscris în cei 19 ani file întregi de istorie eclezială Tomitană. A revigorat efectiv viața creștină, îmbinând tradițiile locale cu cele naționale păstrătoare ale credinței. Cine nu știe despre carele de Bobotează trase de boi împodobiți cu canafi și colaci, sau despre mersul alături de sfinți în procesiunile ce străbat orașul, fie de Sfântul Pantelimon, fie se Sfinții Epictet și Astion. Sfântul Andrei și cultul său au cunoscut o amploare tot în cei 19 ani de păstorire. Pe lângă aceste aspect, cine nu a auzit despre corala “Armonia” ai cărei membri au fost deseori plătiți din salariul său, sau cine nu știe câtor cantine sociale le-a pus început? Că o parte a presei a eludat toate aspectele esențiale ale misiunii sale aici, a făcut-o, poate, de dragul senzaționalului sau bazându-se pe aspecte strict administrative ce se află în cercul său imediat. Că au fost contestatari – ei au fost și vor mai fi, pentru că în pomul cu roade dai cu pietre. Însă, în smerenia sa a știut să zâmbească și să mulțumească lui Dumnezeu pentru toate.

Și să vă povestesc o întâmplare de când lucram acolo. În ajun de Sfântul Nicolae a venit o mămică ce avea vreo 7 copii, cerând să o ajute să le pună ceva în ghetuțe și a cerut și o rugăciune. A scos banii de prin pomelnice, i-a dat, apoi s-a așezat în genunchi, el și noi cei ce eram prin preajma. S-a rugat așa, în genunchi, iar când m-am uitat la talpa pantofului o avea tocită, de atâta mers, abia se mai ținea. Oricine și-ar fi luat pantofi noi, oricine dar nu el. Și chiar și după acel moment l-am văzut mult timp cu ei în picioare, pentru că el dacă are nu pentru sine are, ci pentru a da altora. Iar cei ce-l știu îndeaproape pot spune odată cu mine că inimă mai mare și mai darnică decât a Înaltpreasfinției Sale, nu au întâlnit. Și da, are un defect, crede prea ușor că oamenii din jur îi sunt asemenea: sinceri și devotați, cu sine și cu Biserica lui Hristos.

 

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

1918, un certificat de naștere. România scor Apgar mic, deși are un dat genetic de excepție

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Acum că osanalele și patriotismul defilant s-au stins să ne gândim la România aflată mereu în bătaia vântului schimbărilor, fie din Est, fie din Vest. Ea este un teritoriu al negocierilor incapabil de a deveni independent, pentru că s-a născut sub această miză – d’entre deux.  Geopolitic d’entre deux desemnează amplasarea geografică între două centre – politice, economice sau administrative. Astfel că România nu poate fi încurajată decât în act să fie stat național și independent, în fapt, însă, niciodată.

Dincolo de meritele personale ale martirilor Unirii (o parte chiar au fost martirizați sub regimul comunist sau în cel mai bun caz dați uitării) e necesar să vedem momentul 1918 ca fiind consfințirea unui fapt preexistent de milenii ca geneză. Provincii, cnezate, voievodate, apoi țări, România era definită prin credință, limbă, obiceiuri și schimburi economice asemănătoare – toate vorbeau despre un singur neam. Și așa cum eram poziționați în Europa, înainte de a fi consfințită intrarea noastră în acest spațiu, așa și România exista înainte de a fi unită printr-un act. La fel cum azi români sunt și cei din Basarabia, sau cum origini românești au și volohii din Ucraina sau comunitățile românești din Bulgaria de pe malul Dunării, tot astfel românii din jurul arcului carpatic până la Dunăre și Mare, de la Tisa până la Nistru, toți erau un singur popor. La 1918 i se oferă, de fapt, un certificat de naștere care avea la bază ceva adeverințe, însă neparafate.

Și pentru că certificatul de naștere este emis de entități superioare, așa și în acest caz, autoritățile emitente ofereau o recunoaștere în care se specifică zona de naștere, părinții și statutul. Dar ca să fie mereu în legătură cu autoritățile, nașterea s-a soldat cu un scor APGAR prost, astfel că românii să știe că au nevoie în permanență de consiliere din parte marilor puteri. Perioade istorice sub Est sau sub Vest fac din noi un copil aflat în permanent sentiment de abandon căutându-și identitatea, însă niciodată maturizat. Și am văzut la referendum – dacă goarnele occidentale au urlat că este o miză politică, copilul – nația româna – nu a votat. O identitate nedefinită coerent este mai ușor să o redefinești periodic până va sfârși în neantul anulării propriei identității. Or o entitate fără identitate nu există.

Contextul nașterii. Primului Război Mondial – travaliul, declanșat și el ca urmare a dorințelor de înglobare a statelor naționale de către marile imperii. Dacă urmărim firul acestora constatăm că, deși exista voință națională, Unirea nu putea fi pusă în aplicare fără acordul Marilor Puteri. La fel și azi. La acea vreme România avea organizare administrativă, fiind considerată înapoiată pe drept cuvânt, pentru că era departe de  fi asemănătoare Cancelariilor Occidentale ale vremi. Exact cum astăzi este considerată inaptă pentru a fi condusă intern fără un MCV și fără Convenții Europene, la fel și atunci era considerat un stat subdezvoltat cu o economie agrară bazată pe resursele naturale, folosite, însă, din plin în timpul războaielor. Idem, ibidem și azi. Doar că azi adepții diferitelor curente pro occidentale sau pro rusești sunt atât de vocali și se ceartă atât de tare, că nu există interesul superior al statului național. Din această vocalizare nu se mai aude vocea poporului, el însuși devine adeptul unui curent sau altul, în funcție de leaderul pe care îl agreează sau de cât se investește în propagarea mesajului, răspândit cu ușurință în spațiul de comunicare extrem de facil, însă superficial ca fond. Astfel că acest Centenar ne găsește în aceleași cadre între Vest și Est.

România – geopolitic – zonă sub presiune d’entre doux

Izbucnirea primului Război Mondial a avut ca motiv declanșator dorința de afirmare națională a statelor organizate pe principii comune – limbă, istorie, credință. De cealaltă parte dorința de expansiunea teritorială a imperiilor vremii, dorință neostoită încă. Austro-Ungaria, Imperiului Țarist și cel Otoman au râvnit pe rând la statele balcanice și la cele din Europa Răsăriteană. Cei din Transilvania urmăreau demersul de afirmare al Bosniei-Herțegovina ca pe unul ce se poate repercuta ca model pentru devenirea lor națională. Însă nimic nu se putea face, ca și acum, fără acorduri sau supunerea prin război a statelor mici de către cei mari. Azi mai puțin sângeros, însă cu eforturi economice și strategice globalizante. Regatul României iese slăbit din primul Război Mondial și începe demersurile de pace. Orice tratat are la bază discuții preliminare, negocieri sau convenții. Între actele premergătoare a fost și convenția de la Focșani în care guvernele României și cel rus pe de o parte și de cealaltă parte guvernele Triplei Alianțe se întâlnesc în anul 1917 pe 9 decembrie în calendarul nou sau 27 noiembrie în cel vechi. Subiectul de discuție era stingerea ostilităților de pe frontul de Est. Ulterior acestei convenții se încheie tratatul de la Buftea-București care în fond era un dictat. Cam cum sunt astăzi Convențiile Europene în care noi, românii, luăm act și executăm, fără a avea mari pretenții de negociere. Așa și atunci. Dobrogea pierduse deja Cadrilaterul în primă fază în 1916. România pierde informal si Dobrogea, ea urma să fie administrată efectiv de către Germania și Bulgaria, până la un tratat ulterior definitiv. Șantierul Naval intra atunci în administrarea Germaniei, care, de asemenea, urma să folosească după bunul plac timp pe 90 de ani toate exploatările petroliere, precum și transportul fluvial pe Dunăre. Umilitor, însă istoria se repetă. Trecătorile din Carpați, adică strămoașele autostrăzilor extrem de importante pentru economia unui stat puternic, urmau a fi controlate de Austro-Ungaria. De aici rădăcinile lipsei de infrastructură. Singura momeală a fost un acord mutual prin care Marile Puteri nu se opuneau unirii României cu Bucovina, stat independent sub Imperiului Austriac. Astfel că sub mâna de fier a lui Iancu Flondor s-a votat unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României. (Declarația de Unire). Ulterior granițele se vor modifica, acest “pentru vecie”, s-a dovedit a rămâne visul.

Transilvania, sub principiul autodeterminării enunțate de președintele SUA Woodrow Wilson  se afla în fața a trei opțiuni: independența statală (discutată și disputată de atunci timp de 100 de ani), unirea cu Ungaria (încă vehiculată de atunci până în prezent) și unirea cu România (devenită posibilă datorită implicării oamenilor de cultură ai vremii, bazați pe factorul etnogenetic al populației). Principiul autodeterminării enunțate de președintele SUA Woodrow Wilson a fost principalul fundament al emiterii certificatelor de naștere ale Poloniei, Iugoslaviei, României și Cehoslovaciei. Dar după 100 de ani, declarația lui Trump în ce privește relațiile cu Europa, nu este departe de acest principiul enunțat în urmă cu un secol de predecesorul său Woodrow Wilson. El a afirmat încă din timpul campaniei că după alegerea sa ca președinte al SUA va dezvolta relații bilateral cu fiecare stat membru al UE, nu prin intermediul UE. Fapt concretizat azi prin politica macro-economică derulată de SUA. Dacă vom serba următorul Centenar ca stat independent, sau ca stat membru, va fi rezultatul politicilor și diplomației din România, din păcate destul de slab reprezentată la acest capitol.

Frământările primului Război Mondial au fost criza transformată în oportunitate a marilor oameni politici români, sprijiniți de interesele diplomatice externe ale vremii , idealul pe care azi, din păcate, nu îl mai putem avea.

Dacă o luăm pe filiera credinței înaintașilor, momentul de la 1918 trebuie văzut ca rezultat al sacrificiilor lor, o credință păstrată într-o Dobroge plină de martiri, o strămutare a unui arhiereu – Iachint, de la Vicina dobrogeana la Argeș, continuator al apostolicității sfântului Andrei, un Mihai Viteazul Pătrașcu voievod care a unit cele trei provincii încă din 1600, sfinți și trăitori care au plătit cu prețul vieții păstrarea limbii și credinței strămoșilor. Un Stefan cel Mare, ctitor de mănăstiri – reper pentru întreaga lume, mentori și artizani ai identității naționale. Toți au trăit pentru realizarea idealului unirii. Ei ar trebui canonizați de Biserică sub numele de Sfinții Unității Naționale. Pentru implicarea lor sufletească România a fost posibil să aibă acest certificat de naștere la 1918, chiar dacă unii au zis că este rezultatul hazardului. Și așa a fost, dacă hazardul este considerat ecoul rugăciunilor lor în cer. De aceea Catedrala de la București îi reunește pe fiecare în parte, așa cum spunea părintele Constantin Necula: „fiecare cărămidă poartă pe ea numele veșnic de pomenire al celor care în decursul celor două milenii au contribuit la acest ideal.”

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

Catedrala – Spitalul, Românul și Neamul

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

2018 – un an în care Biserica și-a arătat putința și neputința, implicarea și lipsa de acțiune, relația cu Statul și cu oamenii, dar peste toate a arătat că este și instituție divină, dincolo de a fi pur umană.

Catedrala și Referendumul – două puncte nodale în care conlucrarea cu Statul nu poate fi eludată și nici catalogată ca fiind drept Simfonie. Relația pe care o indică cele două mari puncte ce au ținut agenda publică zile la rând este una de compromis, vădit din însăși rezultatele celor două. Dacă la Referenum s-a văzut o Biserică fără identitate centrată instituțional, ci mai degrabă supusă direcțiilor sporadice ocazionate de voci din cadrul BOR, iată că la inaugurarea unicului edificiu Centenar, Biserica și-a arătat putința în ciuda criticilor și a lipsei de empatie venite, în special, dar nu exclusiv, din rândul reprezentanților sau vocilor aparținând sferelor politice. Iar rezultatul a fost unul de amploare pentru că a existat centrare insituțională printr-un Patriarh cu mandat nelimitat. El va rămâne „Patriarhul Centenarului” și după ce osemintele îi vor fi rămase mărturie în ceea ce a ctitorit cu viziune:  Un proiect ce a trecut de la enunțare la înscăunarea sa ca patriarh și a ajuns la fapte în an Centenar. Catedrala este, fără putință de tăgadă, realizarea acestui mandat nelimitat. Prin el și-au văzut visul împlinit Patriarhul Miron Cristea și cei doi regi ai săi, dar și Patriarhul Teoctist cu cele două epoci ale sale – comunism și postcomunim. Al treilea patriarh devine împlinitorul și împletitorul vizionar al voinței politice și religioase, chiar dacă între Biserică și Politică este o certă diferență de viziune. Un politic vremelnic versus o Biserică ce are ca perspectivă veșnicia. Iar un proiect de țară viabil poate fi doar unul care, de asemenea, să le poată împleti cu succes pe amândouă.

Am fost să simt pulsul acolo, în mijlocul lor, iar dacă premierul Viorica Dăncilă a plecat imediat după slujba de sfințire, cei mulți au rămas îndurând frigul, dar se simte că nu vor îndura la nesfârșit răceala unei clase politice fără repere în veșnicie. Iar asta s-a văzut la Referendum când banii publici s-au cheltuit, fără o minimală campanie prin anunțuri de interes public, iar dacă minunata clasa politică ar fi avut perspectiva veșniciei – a unei Românii cu identitate creștină – nu s-ar fi contrat pe subiect, ci mergeu împreună pe aceeași direcție.

Chipuri zgribulite de frig, dar cu un tremur sufletesc revelator. O Biserică ce încă mai are resurse, nu atât din parte clerului, cât mai ales din partea credincioșilor săi. Ei țin Biserica vie și fără să aprindă lanterna telefoanelor mobile la semnalul #REZIST, ci luminând prin ei înșiși. Zeci de mii de oameni ce nu se lasă impresionați de liderii de opinie, ci de unicul Lider – Hristos din mijlocul lor. El era Cel ce îi încălzea în îndurarea frigului oferindu-le un singur suflet – Biserica, într-un singur trup – România. Ei sunt spitalele vii ce fac neamul să nu moară. Printre ei, preoți care își duc în dragoste dimensiunea trăitoare, nu doar formalismul misionar fără fond trăitor. Medici de succes care operează în spitalele Capitalei și nu numai, dar o fac operând și pe sufletul omului, pentru că trăiesc aspectele spirituale ale vieții în cercul lor, făcându-și munca în aceeași perspectivă  – a veșniciei. Printre cei zgribuliți erau și profesori, unii renumiți, care formează caractere, în dorința ca neamul să nu le moară în ignoranță. Și da, erau și oameni simpli, dar strălucitori mai mult decât vedetele, care în cercul lor trăiesc și povestesc despre veșnicie cu gândul la ceea ce spunea Nae Ionescu: “Dumnezeu nu este prezent în lumea de dincolo, mai mult decât în lumea noastră”. Toți aceștia își găsesc resurse interioare acolo unde alții găsesc motiv de judecată – în spațiile mici, sau în cele mari clădite nu din piatră ci „din albe oseminte și din cărămida rănilor” (Radu Gyr). Și da, era nevoie de o Catedrala pe care marile capitale ale lumii civilizate o au construită de secole, pentru că vitregia istoriei nu a fost atât de acută ca la noi. Iar asta nu înseamnă că ne-am reîntors în Ev Mediu, ci am completat ceea ce timpul și geo-politica nu ne-au îngăduit. Au fost decenii în care Dumnezeu era interzis, iar acum când El este permis, permite chiar și să fie judecat ceea ce El îngăduie. Și ar fi îngăduit și referendumul dacă clasa politică de pe ambele baricade înțelegea că mentalul colectiv este unul de factură creștină dată de istorie. Astfel nu ar fi existat niciun război mediatic, ci ambele părți ar fi avut viziunea unei societăți sănătoase ce are la bază repere care încep într-o celulă socio-biologică și se dezvoltă în cadre firești oferite de Biserică. O Biserică ce este Catedrala – Spitalul – Românul și Neamul.

Comments

comments

Continuă să citești

Luna asta s-au urmarit: