Am așteptat să se liniștească valul de aprecieri ale discursului ținut de președintele Consiliului European, Donald Tusk, la București, cu ocazia preluării de către România a președinției Consiliului UE.
Este de apreciat atunci când un oficial european vine și vorbește frumos, folosind un limbaj diplomatic, dar în esență își maschează adevăratele intenții, prin cuvinte bine alese. Într-o țară care colcăie de corupție, de la funcționarul unei primării mărginașe până la Guvern, într-o țară în care DNA-ul a încercat să se lupte cu răul, a preluat răutatea în interior – cum s-ar spune, violatorul a ajuns victimă- singurele domenii care par emblematice sunt cultura și sportul. Este clar că Donald Tusk a mizat puternic pe această linie de comunicare, astfel încât să evite subiectele care ar fi putut produce efecte de inflamare în mass media. A reușit, prin mângâiere ușoară și laude aduse rudei sărace, să câștige aplauzele și zâmbetele celor din sală, precum și aprecierea românilor.
Într-adevăr, atunci când ești musafir și vrei să dai dovadă de bună creștere, este normal să folosești cuvinte din care să reiasă aprecierea gazdei. Donald Tusk a reușit, la Ateneul român, să fascineze prin discursul său, care se încadrează perfect în ceea ce înseamnă construcția europeană și fixarea modelelor de succes în mentalitatea colectivă. Ceea ce este, într-adevăr, de apeciat este efortul de a susține un discurs în limba română. Un grande Bravo din acest punct de vedere!
Discursul său a fost, practic, o adunare de metafore încropite într-un text politically correct. Cum s-ar spune popular: “Spune oamenilor ce vor să audă”. Metafore cu încărcătură emblematică, un șablon despre secvențe, oameni de succes și momente extraordinare devenite simboluri reprezentative ale României. Este bine știut faptul că în lume, când se vorbește despre România, se face asocierea- un clișeu deja- cu povestea mitică și romanțată despre Dracula sau cu personalități precum Ceaușescu, Comăneci și Hagi, iar mai nou, adaptat zilelor noastre, Halep. Într-un fel, prin această repetare excesivă, s-a ajuns la reprezentări și clișee uzate care banalizează adevărul. Iar România este mai mult de atât.
Desigur, am remarcat faptul că nu a pomenit nimic de geopolitică, economie, energie, justiție, stat de drept, bunăstare sau migrație. Subiecte destul de importante la frontiera de Est a Uninunii Europene. De altfel, respectarea regulilor, atașamentul față de principii, provocările viitorului, apărarea valorilor sunt idei, expresii standard, adesea întâlnite în discursul oficialităților europene care încearcă să sfințească locul și să fie pe placul gazdelor.
Într-o țară care este puternic divizată, aflată la marginea Europei și care încearcă să construiască o democrație după modelul occidental, clasa politică se află adesea prinsă în capriciile puterii formate în perioada tranziției speculative, iar Donald Tusk cunoaște aceste realități, pentru că provine dintr-o țară cu un trecut asemănător.
Discursul lui Donald Tusk îmi amintește de faimosul discurs a lui John F. Kennedy din Berlinul de Vest, din anul 1963, care a rămas în istorie datorită celebrei propoziții: ”Ich bin ein Berliner!” Kennedy nu a mai apucat să vadă cu ochii săi că gândurile sale au prins viața și s-au adeverit peste timp. Rămâne să vedem dacă provocările viitorului, prin metaforele din discursul lui Tusk despre energia melodiei românești sau despre zidurile transformate în oglinzi și ferestre, se vor concretiza în apărarea valorilor europene.
Comentarii pe Facebook
Autentifica-te pe Facebook pentru a comenta
