Connect with us

Opinie

În prima zi a Anului Nou, am fost pacientă a UPU Constanța! Iată cum a fost…

Maria Ionescu

Publicat

la data de

Anul Nou este, sau ar trebui să fie, pentru noi toți un prilej de bucurie, de distracție, poate de făcut bilanțuri și de petrecut timpul împreună cu prietenii și/sau cu familia, la munte, la mare, acasă, la restaurante, la baruri sau fiecare unde a găsit de cuviință să petreacă.

Din păcate, însă, lucrurile nu stau pentru toată lumea la fel. Unii oameni lucrează în schimburi și chiar nu contează în ce zi le pică tura de lucru. Deci ei erau pe baricade. Alții, cei care au grijă de sănătatea noastră atunci când noi nu ne mai putem descurca zilnic cu problemele, respectiv angajații Serviciului de Ambulanță și cei ai Unității de Primiri Urgențe Constanța lucrează. Nici pentru ei nu contează ce zi este…

Unii constănțeni sunt internați în spital și nu au voie să plece acasă nici de sărbători, alții au parte de diferite crize și sunt nevoiți să ajungă la UPU fie în noaptea de Revelion, fie în prima zi a anului nou.

Din această ultimă categorie am făcut și eu parte. Nu este cazul să vă povestesc de ce anume am ajuns la urgență, dar nicidecum pentru că aș fi mâncat sau băut. Cum starea mea nu era foarte gravă dar necesita un prim ajutor din partea unui specialist, iar în prima zi a anului medicii de familie sunt liberi, am fost nevoită să urc într-un taxi și să ajung rapid la spital. Dar nu conta că am ajuns cu taxiul sau cu o ambulanță:  acest lucru chiar nu avea nici o importanță în momentul în care am intrat la UPU.

Sala de așteptare era plină, toate scaunele erau ocupate și în picioare se mai aflau câțiva însoțitori. Nu foarte mulți, însă… Era aproape ora 14.00… Asistenta mi-a spus că dacă aș fi venit până la ora 10.00, era mult mai liber. Am așteptat cuminte o oră până când am fost chemată la UPU, în fața asistentelor medicale care forfoteau.

Dar am avut la dispoziție suficient de mult timp pentru a privi în toate direcțiile și a constata despre ce bolnavi era vorba. Și spun asta deoarece, de-a lungul anilor, am ajuns la spital ca pacient și de Paște, și de Sf. Maria, așa că presupuneam cam ce lume bolnavă aș putea întâlni. M-am înșelat.

În sala de așteptare erau oameni de toate vârstele, cu diferite probleme medicale. Unii aveau cefalee, alții dureri abdominale sau de altă natură, febră etc. acestea erau considerate cazuri ușoare, pe lângă cele câteva persoane care au ajuns pe targă, în decurs de o oră.

Un singur bărbat aflat sub influența băuturilor alcoolice am văzut, dar acesta fusese adus la spital de către o ambulanță și era însoțit de doi polițiști. Nici nu mai conta ce făcuse, dat fiind faptul că era extrem de beat, cu chef de scandal și cu ochii umflați, pe care nu îi putea deschide și cu care nu vedea, cel puțin așa susținea el. Se pare că a fost o perioadă fără accidente rutiere…

O singură țigancă cu fuste lungi am văzut, care îl însoțea pe soțul ei…

În sala de așteptare erau oameni foarte bine îmbrăcați, ca în prima zi a Anului Nou – toți erau suferinzi, însă nimeni nu se plângea că vrea să intre neapărat la medic. Știa fiecare că suntem acolo cu toții pentru a fi văzuți de către un specialist.

După o oră de așteptare, am fost chemată în sala de tratament pe care presupun că o știți cu toții. Acolo erau câteva asistente medicale care se ocupau de pacienți. Imediat mi-a fost luată tensiunea, mi-a fost luat sânge, făcut EKG-ul etc., tot ceea ce se putea face la urgență.

Dar și acolo s-a aglomerat în scurt timp, iar în timp ce mi se făcea perfuzia, am împărțit patul cu alte două persoane… Dar nu conta nici asta. În schimb, au apărut mai multe tărgi, cu oameni în stare mai gravă decât erau cei din interior. Ce pățiseră aceștia este o necunoscută pentru mine.

Cert este că, și dacă nu ești în stare foarte gravă, durează cel puțin două ore până când îți ies rezultatele și știi dacă vei fi internat în spital sau îți poți cumpăra niște medicamente și să te tratezi acasă. Iar cu perioada de așteptare în sala de așteptare, care poate fi de una sau mai multe ore (alte dăți am stat și două sau mai multe ore) și cu orele petrecute în sala de tratament poti aștepta 4-5-6 ore.

Ca să nu mai zic că prietena mea, care suferă de o boală mult mai gravă decât ce am avut eu, a ajuns la urgență pe la ora 10.00 și a fost internată în spital aproape de miezul nopții.

Vă spun asta pentru că știu foarte mulți oameni care ponegresc activitatea cadrelor medicale de la UPU, fără a cunoaște ce anume se întâmplă acolo și cât durează toate investigațiile medicale pe care le fac pacienților, în funcție de starea lor medicală.

De pe data de 31 ianuarie și până  în această dimineață, la ora 5.00, au apelat la Serviciul de Ambulanță 667 de persoane. Și au fost mulți și aceia care au ajuns la spital cu mașinile personale sau cu taximetrul….

Multă sănătate, tuturor!

Comments

comments

Opinie

Boboteaza – Vederea lui Dumnezeu sau Epifania

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

“A-L vedea pe Dumnezeu și să trăiești, ne spune Scriptura, că este cu neputință omului”. Dar cum totuși, azi, sau de Rusalii, sau de Schimbarea la Față, oamenilor le este permis să Îl vadă? Răspunsul este în Fericiri. Acolo ni se spune: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Însă ni se arată cu ce vom și vedea – deci nu cu ochii, ci cu inima, și nu orice inimă, ci una curată. Cam greu în lumea noastră încercănată de noroi, chipuri cioplite și închipuiri. Chiar și la Bobotează, dacă am fi fost la Iordan, oare L-am fi văzut? Sau nu am fi înțeles nimic din tabloul minuțios al arătării Celui ce este. Și S-a arătat. Natura toată și-a arătat rostuirea. Iordanul s-a întors, semn că din apă și prin apă vom trăi. Dar doar dintr-o anumită apă vom fi și vii. Dar cine L-a văzut atunci? Doar câțiva erau pregătiți să primească această vedere a Lui. Și dintre ei, câți au mai rămas cu El pe Golgota? A-L vedea, a-L primi și a-L păstra este exercițiul de fiecare zi al vieții.

Ar fi trebuit să ne activăm toți stimulii interiori și exteriori pentru a auzi, a vedea, a simți și a înțelege. Doar așa El S-ar fi comunicat, fiind Comunicantul Însuși. Prin urmare, nu este necesară doar voința Domnului, cât mai degrabă dorința omului. Epifania, arătare, și Epifanis din gr ἐπιφάνής însemna – să vină în vedere! – este practic o invocare, un punct culminant al alergării până la momentul în care Dumnezeu și omul se întâlnesc, se văd reciproc, pentru că până atunci doar omul este văzut de Dumnezeu. El nu se vedea doar în luciul apei ca Fiu, nici ca Duh Sfânt în porumbel, El era acolo întru totul și se putea revela ca stare. Așa cum vibe-ul fiecăruia dintre noi devine contaminant, la fel era și la Iordan. Numai că El, Dumnezeu, se transmite ca stare, ca mod de a fi, în echilibrul treimic oferit încă de la creație prin chipul zidit în om. Cei prezenți au voit să Îl vadă, au trecut prin filtrul rațiunii cunoștințele despre El și au simțit ceea ce transmitea. Practic, prin rațiune, voință și simțire, chipul lui Dumnezeu din om s-a echilibrat în părți egale, și doar așa L-au putut vedea prin înțelegere deplină, prin voință deplină și prin simțire deplină.

Sunt oameni care caută să îl vadă fizic și, în micimea căutării, sfârșesc în devieri făcându-și chip din om. Eu însămi am traversat o experiență prin care apropiați doreau să îmi inoculeze ideea că mă întâlnesc cu dumnezeul pe care ei și-l făcuseră dintr-un părințel bătrânel, cu barbă albă, simpatic de altfel – însă clar, nu Dumnezeu. Prin acest mod deviant de a-l vedea, și-au construit o adevărată teologie plină de erezii. Apoi sunt cei care urmăresc cu tot dinadinsul să Îl simtă, fără să treacă prin rațiune ajungând la stări extatice ce nu au a face cu realitatea vederii Lui, ci doar cu o nălucire fără noimă și fond. Sau cei ce urmăresc o revelație divină, doar prin voință sfârșesc în a-L vedea pe Dumnezeu chiar și în cele mai grosiere și josnice aspecte ale vieții lor.

Prin urmare vederea lui Dumnezeu, la Iordan, sau în viața fiecăruia dintre noi, nu este o vedere cu ochii fizici, ci este o vedere în chipul lăuntric sădit în noi prin creație. Însă din chip am ajuns închipuiri într-o lume tot  mai virusată de virtual și realități raționale fără fond trăitor.

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

Părintele NECULA: ”Fii-ne Libertate Doamne, nu lăsa România fără colindători”

admin

Publicat

la data de

Scris de

Cel mai recent text al părintelui Constantin Necula, publicat astăzi în Tribuna de Sibiu, reprezintă înainte de toate o rugăciune către Dumnezeu, să lase României colindătorii… libertății. Vă invităm la lecturarea acestui text, ca să înțelegeți cum vede părintele Necula semnificația Crăciunului în lumea actuală. Părintele spune că ideologiile de azi, care sunt, în fapt, ereziile de totdeauna reșapate și reîmpachetate modern și modernist, așează solzii lor pe ochii celor care, asemenea magilor, ar trebui să vadă steaua nașterii.

Iată în continuare, integral, textul semnat Constantin Necula:

”Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Se naște în mijlocul nostru. Mereu. An de an. Liturghie după Liturghie. Zi după zi. E memoria permanentă pe care Biserica ne-o propune zi după zi, clipă după clipă. Asemeni unui izvor al cunoașterii imanente, din care se naște mistica rezistenței la rău și orgolii nestăvilite, asceza lucrului bine făcut, rezistența la minciuna ridicată la rang de lege. Pare puțin, veți zice. Iar eu am să vă spun că din această memorie vie ni s-a renăscut libertatea. Încheiem un An Centenar și intrăm în al 30-lea an de Libertate asumată prin efort democratic și prin aliniere la valorile multiple ale unui secularism obiectiv, dese ori deranjant, dar care asigură evadarea din zona de dictatură și idolatrizarea abjectă către care partinicul și manipularea ideologică pote duce.

Suntem liberi doar pentru că Libertatea are ființă adevărul. Iar Adevărul se naște în ieslea de lavă împietrită a Betleemului. Pruncul Betleemului restaurează, în primul rând, accesul nostru la adevăr ca formă de existență a unei Împărății a Adevărului, Împărăția Cerului. Poate pentru unii doar poveste. Pentru creștini adevăr. Vom muri și vom fi liberi- uitatul strigăt de luptă al Revoluției, nu se năștea din dialog politic și nici din cursuri semipreparate în docile alcovuri fals academice. Ci în inima lor, a celor care au răspuns cu viața. A celor care, auzind șuierul glonțului în sufletul lor, au reconsiderat toate prioritățile vieții de până atunci și au ales: mai bine mort și liber decât un zombi al unei libertăți închipuite.

De aici greutatea Crăciunului. Din afundarea prăznuirii sale sub masca propriei noastre măști, din pierderea Copilului Ceresc sub identitățile consumismului și ideologizării sărăciei, sub stupida idee a opoziției între viața de creștin și comportamentul derutant al creștinilor, ei înșiși oameni. Nu. Crăciunul nu-i despre creștini sau necreștini. Nu-i despre răi sau buni. Nu-i despre putere sau opoziție la putere. Ci despre El, Iisus Hristos. Greu identificabil ca Împărat în zloata ce duce spre peștera Betleemului ori în Scuipatul Însângerat de pe Culmea Golgotei. Doar El rămâne egal cu Sine, Hristos Dumnezeu. Constanta ce ține lumea în aria gravitațională a unei omenii veșnice, vindecate de El, azi refractare tocmai la izvorul vindecării Sale de robie, Libertatea întrupată în iubire adevărată.

E greu să vezi. Mai ales când solzii ideologiilor reșapate ale ereziilor de odinioară lovesc în irisul de mag văzător de lumină a Stelei care luminează locul nașterii. Stea nu în cinci colțuri, ci în 14 precum erau neamurile ce leagă Dumnezeirea lui de omenia noastră. Pe care Vodă Nicolae Mavrocordat, la 1717, o fixează, în argint smuls din taina pământului românesc, de marmura ce protejează ieslea din Betleem.

Venit mereu printre străini, Hristos se încăpățânează să ne țină partea, admirând schijele de luminoasă omenie ce țin lumea ridicată spre Altarul cerului. Mereu chemați la Betleem să prăznuim Nașterea Sa, ne încăpățânăm să-i grăbim Golgota. Nu pentru că nu știm. Ci pentru că ne înstrăinăm cu ușurință de ceea ce știm. Și ne dăm nevinovați când se vădește dreptatea Lui, legată dumnezeiește de libertatea noastră.

România a rostit lumii, în ultimii 100 de ani, un singur adevăr: Vom muri și vom fi liberi! Pe haturi de munte, în colțuri uitate de cimitir 364 de zile din 365, în luncile cu fân înflorind sub pământuri, atârnați în cuiele urii de pereții temnițelor comuniste ori în hăurile peste care astăzi se rostogoale o Dunăre ce seacă Dunărea, sub tainica odihnă a crucilor din munți, putrezite de ploaia indiferenței noastre coclite de uitare ne zac ei, colindătorii nepereche, colindând colind de libertate. Adică de Hristos.

Minciunii de acum, rușinii în care suntem târâți cu forța unei dictaturi nemernice nu-i vom putea opune, creștini fiind, decât rezistența prin Înviere. Iar ea se naște în colțul de Răsărit al Betleemului, sub chipul acesta tainic al unui Bebeluș ce ne mântuie, dând ființă libertății noastre, Adevărul. Colindăm Doamne, Colind. Vom muri și vom fi liberi.

Fii-ne Libertate Doamne, nu lăsa România fără colindători. Și de-ar fi să te colindăm de sub pământ, tu vei ști că am refuzat să te înstrăinăm de sufletul nostru. Ești Libertatea din cer împlinită întru ale vieții noastre. Colindăm Doamne, colind…

Sursa textului Tribuna.Ro

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

Satul – Crăciunul – Haina și povara sărăciei

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Am mers în caravana, numită  “a bucuriei”, prin care părintele Claudiu Banu a dorit să fie Moș Crăciunul unor familii nevoiașe din satele dobrogene, având drept spiriduși o însemnată parte a constănțenilor. Ca la un  clinchet de clopoțel la debut de colind, la glasul părintelui,  biserica Sfântul Mina a devenit neîncăpătoare. Alimente, haine, jucării – și nu puține. Și așa a început colindul, care încă nu s-a sfârșit.

Și da, este o caravană a bucuriei, de moment, însă am simțit adânc tristețea – a mea și a lor. Chipuri de copii cu ochii în lacrimi de bucurie pentru darurile primite, dar în spatele sclipirilor era bine pitită tristețea. Ei nu au nicio vină că s-au născut acolo, în spații rupte de civilizație departe de a le oferi șanse minime de autodepășire. Într-o casă, doi dintre cei 5 copii au desfăcut nerăbdători cutia de cadouri. Printre altele, erau două cărți și un pachet de cărți de joc. Unul a acaparat ambele cărți, celălalt, a luat pachetul de cărți de joc și l-a pitit sub pernă. Unul a mulțumit, celălalt își păzea pachetul de cărți de joc. Cel ce a ales cărțile a primit în dar și un calculator. Copii crescuți în aceeași familie, dar cu vise diferite. Oare ce îi determină să aibă dorințe atât de antagonice? Ce îi va face să își dorească un trai mai bun? Doar Hristos născut în ieslea Betleemului poate ști. Sfatul oferit de părintele, atât pentru copii, cât și pentru părinți, a fost să nu abandoneze școala și Biserica – singurele coordonate ce mai pot salva satul dobrogean. Au primit alimente, haine și jucării, iar cei mai preocupați de școală au primit și câte un calculator. Le-au primit cu bucurie, dar s-au întors în casele lor de chirpic mirosind a căldură dogorind din sobe rudimentare. Și să își dorească mai mult, nu au de unde. Este un cerc vicios din care au de suferit doar copiii. Părinți neputincioși, sisteme de asistență socială neviabile, școli dărăpănate, biserici triste – doar râsul lor de copii nevinovați îți spune că în acele sate e totuși viață.

Șase copii – o casă de chirpic, un brad împodobit în curte și o coroană de Crăciun pe ușa scorojită

Intrăm, ei ne zâmbesc. Cel mai mic – un bebeluș de maxim 6 luni, apoi încă 5 copii cu vârste între 1 și 7 ani. Părintele se așază și intră în vorbă cu mama. O femeie harnică, ce se vedea preocupată de familia ei. Întreabă de soț, de cum este cu frigul și cum se încălzesc, și, fără să stea pe gânduri, își scoate haina și căciula de blană și i le oferă pentru soțul ei. Ea nu s-a plâns, nu s-a arătat nemulțumitoare cu ce are sau nu, însă mi-a fost foarte clar că gestul părintelui a fost unul venit să le arate că va fi mereu cu ei, chiar și după ce va pleca de acolo. Și așa a fost. Impresionată de gest, fac o postare pe care Antena 1 îmi cere permisiunea să o preia. La nici 3 ore de la acel moment, fratele părintelui l-a sunat și i-a spus că el le va cumpăra casa alăturată ce părea un conac boieresc pe lângă bojdeuca lor. Momentul nu  fost lipsit de piedici, că parcă la orice gest pe care-l fac oamenii cărora le pasă de oameni, primesc și lovituri. Mama celor 6 copii a avut impresia, în primă fază că gestul este umilitor, însă la scurt timp și-a dat seama că totuși este nevoie de tot acest sprijin venit din inimă pentru inimile lor.  Și a acceptat ajutorul.

Umilința sărăciei îi împiedică de multe ori să mai vadă limpede nevoia lor da a avea alături alți oameni. Însă, din nefericire, această mândrie nejustificată îi poate împiedica pe cei mici să-și alunge tristețea cuibărită în spatele sclipirilor bucuriei lor copilărești.

Pe tot parcursul drumului case triste, acoperite de câțiva fulgi de nea. Ici și colo din coșuri – fum, semn că acolo se așteaptă Crăciunul. În acele căsuțe de chirpici, cu ferestre abia ținute în tâmplării de lemn vechi sunt chipuri de copii așteptând la geam sania Moșului care a rămas împotmolită, dar l-a ajutat părintele venind în locul lui. Sunt încă mici și, pentru că nu au cunoscut și alte case, li se pare că firescul este acolo, în casa lor mică și dărăpănată. Și drept, firescul bucuriei Crăciunului poate fi oriunde se naște Hristos în sat sau în oraș, la masă săracă sau bogată, însă pentru nașterea Lui nu e timp de jale, nici de tristețe, este nevoie doar de inimi îmbrăcate în bucurie. El se naște an de an în ieslea inimilor noastre și zâmbește cu fiecare prunc ce primește un dar.

Comments

comments

Continuă să citești

Luna asta s-au urmarit: