Cel mai recent text al părintelui Constantin Necula, publicat astăzi în Tribuna de Sibiu, reprezintă înainte de toate o rugăciune către Dumnezeu, să lase României colindătorii… libertății. Vă invităm la lecturarea acestui text, ca să înțelegeți cum vede părintele Necula semnificația Crăciunului în lumea actuală. Părintele spune că ideologiile de azi, care sunt, în fapt, ereziile de totdeauna reșapate și reîmpachetate modern și modernist, așează solzii lor pe ochii celor care, asemenea magilor, ar trebui să vadă steaua nașterii.
Iată în continuare, integral, textul semnat Constantin Necula:
”Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Se naște în mijlocul nostru. Mereu. An de an. Liturghie după Liturghie. Zi după zi. E memoria permanentă pe care Biserica ne-o propune zi după zi, clipă după clipă. Asemeni unui izvor al cunoașterii imanente, din care se naște mistica rezistenței la rău și orgolii nestăvilite, asceza lucrului bine făcut, rezistența la minciuna ridicată la rang de lege. Pare puțin, veți zice. Iar eu am să vă spun că din această memorie vie ni s-a renăscut libertatea. Încheiem un An Centenar și intrăm în al 30-lea an de Libertate asumată prin efort democratic și prin aliniere la valorile multiple ale unui secularism obiectiv, dese ori deranjant, dar care asigură evadarea din zona de dictatură și idolatrizarea abjectă către care partinicul și manipularea ideologică pote duce.
Suntem liberi doar pentru că Libertatea are ființă adevărul. Iar Adevărul se naște în ieslea de lavă împietrită a Betleemului. Pruncul Betleemului restaurează, în primul rând, accesul nostru la adevăr ca formă de existență a unei Împărății a Adevărului, Împărăția Cerului. Poate pentru unii doar poveste. Pentru creștini adevăr. Vom muri și vom fi liberi- uitatul strigăt de luptă al Revoluției, nu se năștea din dialog politic și nici din cursuri semipreparate în docile alcovuri fals academice. Ci în inima lor, a celor care au răspuns cu viața. A celor care, auzind șuierul glonțului în sufletul lor, au reconsiderat toate prioritățile vieții de până atunci și au ales: mai bine mort și liber decât un zombi al unei libertăți închipuite.
De aici greutatea Crăciunului. Din afundarea prăznuirii sale sub masca propriei noastre măști, din pierderea Copilului Ceresc sub identitățile consumismului și ideologizării sărăciei, sub stupida idee a opoziției între viața de creștin și comportamentul derutant al creștinilor, ei înșiși oameni. Nu. Crăciunul nu-i despre creștini sau necreștini. Nu-i despre răi sau buni. Nu-i despre putere sau opoziție la putere. Ci despre El, Iisus Hristos. Greu identificabil ca Împărat în zloata ce duce spre peștera Betleemului ori în Scuipatul Însângerat de pe Culmea Golgotei. Doar El rămâne egal cu Sine, Hristos Dumnezeu. Constanta ce ține lumea în aria gravitațională a unei omenii veșnice, vindecate de El, azi refractare tocmai la izvorul vindecării Sale de robie, Libertatea întrupată în iubire adevărată.
E greu să vezi. Mai ales când solzii ideologiilor reșapate ale ereziilor de odinioară lovesc în irisul de mag văzător de lumină a Stelei care luminează locul nașterii. Stea nu în cinci colțuri, ci în 14 precum erau neamurile ce leagă Dumnezeirea lui de omenia noastră. Pe care Vodă Nicolae Mavrocordat, la 1717, o fixează, în argint smuls din taina pământului românesc, de marmura ce protejează ieslea din Betleem.
Venit mereu printre străini, Hristos se încăpățânează să ne țină partea, admirând schijele de luminoasă omenie ce țin lumea ridicată spre Altarul cerului. Mereu chemați la Betleem să prăznuim Nașterea Sa, ne încăpățânăm să-i grăbim Golgota. Nu pentru că nu știm. Ci pentru că ne înstrăinăm cu ușurință de ceea ce știm. Și ne dăm nevinovați când se vădește dreptatea Lui, legată dumnezeiește de libertatea noastră.
România a rostit lumii, în ultimii 100 de ani, un singur adevăr: Vom muri și vom fi liberi! Pe haturi de munte, în colțuri uitate de cimitir 364 de zile din 365, în luncile cu fân înflorind sub pământuri, atârnați în cuiele urii de pereții temnițelor comuniste ori în hăurile peste care astăzi se rostogoale o Dunăre ce seacă Dunărea, sub tainica odihnă a crucilor din munți, putrezite de ploaia indiferenței noastre coclite de uitare ne zac ei, colindătorii nepereche, colindând colind de libertate. Adică de Hristos.
Minciunii de acum, rușinii în care suntem târâți cu forța unei dictaturi nemernice nu-i vom putea opune, creștini fiind, decât rezistența prin Înviere. Iar ea se naște în colțul de Răsărit al Betleemului, sub chipul acesta tainic al unui Bebeluș ce ne mântuie, dând ființă libertății noastre, Adevărul. Colindăm Doamne, Colind. Vom muri și vom fi liberi.
Fii-ne Libertate Doamne, nu lăsa România fără colindători. Și de-ar fi să te colindăm de sub pământ, tu vei ști că am refuzat să te înstrăinăm de sufletul nostru. Ești Libertatea din cer împlinită întru ale vieții noastre. Colindăm Doamne, colind…”
Sursa textului Tribuna.Ro
Comentarii pe Facebook
Autentifica-te pe Facebook pentru a comenta
