„Dumnezeu este iubire” sau “Dumnezeu era Cuvântul” – sunt definiții ale lui Hristos regăsite în Scriptură. Însă, cea mai cuprinzătoare dintre ele este cea prin care Hristos se definește: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!” (Ioan 14,6).
Cum ar fi putut să moară Viața? Este poate cea mai simplă deslușire a veșniciei. Moartea Vieții întru Învierea ei. Era necesar ca Viața Însăși să coboare în cele mai joase sfere (în cele mai de jos ale pământului) pentru ca de acolo să țâșnească pentru a crea Cale deschisă către cele mai înalte. (de pe pământ la Cer).
Dacă gândim în cheia evolutivă a omului, întruparea lui Hristos, Moartea și Învierea Sa sunt puncte nodale prin care omenirea capătă un nou sens. De atunci omul este capabil să își decidă singur calea. Până atunci, era blocat în mecanisme de gândire cvasilimitate date de ceea ce teologia numește păcatul strămoșesc. Era un păcat al lipsei de discernământ și al lipsei asumării. Dacă până atunci omul nu reușea să discearnă între minciuna și ademenirea diavolului și să își asume greșeala întru iertare, (pentru a nu deveni păcat), de la Hristos încoace, omul a evoluat și are această capacitate. Condiția: trăirea în Calea, Adevărul și Viața aduse de El. Păcatul strămoșesc se traduce prin neascultare. Însă acela a fost momentul în care Dumnezeu i-a cercetat omului discernământul. Nu, Adam și Eva nu erau deplin conștienți de valoarea lor. Dovedesc o dată lipsa unei relații revelatoare cu Creatorul, și a doua oară conștiința greșelii prin asumarea ei. Acestea sunt cele două căi care închid Cerul promis a se deschide încă din Protoevanghelie. (Fac. 3,15). Următoarea etapă evolutivă – Un Cer nou și un pământ nou.
Dar la Moartea lui Hristos se întâmplă ceva: întreaga omenire este părtașă prin păcat morții cum frumos spune Traian Dorz într-un poem creștin: „Ci noi, cu sufletul ascuns/Cu mii de patimi L-am străpuns!/Şi eu, şi tu…”. Moartea se perpetuează prin cele două uși închise din noi: ruperea legăturii permanentă cu Creatorul și absența conștiinței greșelii. Peste ele un lacăt – lipsa asumării. Pe care dacă l-am deschide mai des, am putea recunoaște în noi chipul lui Hristos. E simplu. Adam și Eva închid aceste două uși ale Raiului, iar Hristos vine să le deschidă atunci și azi. Dar nu fără voința noastră de a deschide lacătul.
Pentru asta era nevoie de moartea Vieții, era nevoie să intre în pielea propriei Lui creații, pentru că omul nu era capabil de propria lui capacitate de deschidere a Căii. A fost nevoie de ceea ce copiii ar numi azi un Super Erou. Și da, vine în toate ale omului, e batjocorit, scuipat și răstignit după ce arătase prin bunătate și iubire, prin vindecarea rănilor și învierea celor morți că El este Cel Ce Este – Cel făr’ de-nceput. Cu toate acestea creația nu îl recunoaște. Parte din ea nici azi. Și Îl răstignim. Dar El reușește să învie mereu, pentru ca apoi să se lase răstignit iar. Și astfel fiecare zi este o zbatere între Moarte și Înviere.
Important este să rămânem în ecoul Învierii cât mai mult timp; în legătura permanentă cu El și în asumarea greșelii. Odată deschise ușile, Calea rămâne deschisă în Adevăr, iar la capătul ei Viața – Hristos Cel Înviat întru învierea noastră.
Comentarii pe Facebook
Autentifica-te pe Facebook pentru a comenta
