Libertate și responsabilitate într-o lume virtuală dominată de post-adevăr

„Folosiți-vă de tehnică, nu vă lăsați folosiți de ea!”

În primul rând trebuie înțeles de ce conceputul post-truth (post-adevăr) este atât de des întâlnit în mediile de analiză a comunicării politice și filosofice actuale din toate sferele sociale. Declarat de Oxford Dictionaries cuvântul anului 2016, adjectivul desemnează o însușire a faptelor, discursurilor, subiectelor publice/politice ce nu au legătură cu fapte reale, ci mai degrabă cu ceea ce se crede despre respectivele fapte, credința fiind diferită clar de cunoaștere. A crede ceva despre un anumit fapt, nu înseamnă cunoașterea faptului în sine. Spre exemplu: despre necesitatea sau nu a vaccinurilor. Unii cred că sunt necesare, alții nu. Chiar și specialiștii au păreri diferite.

                       Astfel post-truth nu este un echivalent nici al adevărului, nici al minciunii, ci mai degrabă, devine esențială percepția față de fapta reală sau falsă. Se naște,  astfel, dilema dacă adevărul și mincina mai pot fi delimitate. Din perspectivă morală adevărul poate fi delimitat de minciună numai raporându-ne unui set de legi (religiose/laice). Însă secularizarea tot mai accentuată a ultimului deceniu, precum și pierderea încrederii în obiectivitatea justiției, nu numai la nivel național, ci și global, fac să primeze aspectul abordat de Timothy Williamson, profesor de filosofie la Universitatea din Oxford, în Tetralogul său “I am right, you’re wrong!” (Eu am dreptate, tu greșești!). Printr-o înșiruire de dialoguri purtate între patru pasageri ai unui tren, filosoful demonstrează că punctul de vedere nu este tot una cu adevărul care devine punctul de vedere al fiecăruia susținut, sau nu, prin adeziunea celorlalți. Desigur, viteza actuală de propagare a mesajului face ca percepția față de adevăr să nu fie neapărat una în cunoștință de cauză, ea devine, de cele mai dese ori cu valoare de adevăr în funcție de emițătorul/avatarul virtual.

                       Pornind de aici, punctul de vedere religios nu converge, desigur, cu ideea de post-truth. „Adevărul este unul singur!”, sau „Adevărul vă va face liberi!” țin de o înțelegere și acceptare a legii morale la care omul se raportează permanent.  „Hristos e Calea Adevărul și Viața”, iar asta, pentru creștini, ar fi suficient. Istoria, însă, a dovedit că post-truth este un element folosit de milenii în mișcările maselor în războaie, în direcții/doctrine politice, sociale, religioase sau în curente culturale. Abordat prin prisma teologiei creștine, termenul nu poate fi supus propriei sau anumitor dileme. Adevărul este Unul – El este însuși Hristos, cel consubstanțial cu Dumnezeul Treimic, fiind rostit și însușit prin credință. Desigur, este un punct de vedere neîmpărtășit de curentele filosofice actuale, dar care, desigur, mergând pe linia “punctului fiecăruia de vedere”, cel puțin, la nivel teoretic, nu naște dispute.

                       Realitatea este însă alta, iar spațiul virtual devine de nedespărțit de era post-truth, pentru că e o lume în care interacțiunea socială, fie doar la nivel virtual, face ca cel ce apelează la emoțiile personale sau sociale să nască interacțiuni și de aici adeziuni și adepți. Cu cât mai multe, cu atât mai mare propagarea unui mesaj mai mult sau mai puțin adevărat. Criteriul de departajare nu mai este adevărul demonstrabil, ci interacțiunea interpretativă.  Cu cât mai multe interacțiuni, cu atât mai rapidă acțiunea în plan real. Nu dezvolt aici, însă nu demult cazul fetiței adoptate de familia de români din SUA a născut controverse, fiecare susținându-și „adevărul” pe pagina de socializare. De asemenea, campaniile politice nasc aceleași dezbateri care au ca esență “un alt punct de vedere” însușit de prietenii virtuali, iar la scară mai mare, de către votanții și susținătorii unui anumit partid/doctrină/curent.

                       Mediul virtual este, pe cât de atractiv, pe atât de adictiv

Cu toate astea mediul virtual este indispensabil vieții, dar, abordat responsabil, atât de către creatorii și susținătorii lui, cât și de către utilizatori, devine un instrument de care omul se poate folosi în concordanță cu valorile morale. Însă, dacă vedem contextele prin lentila post-truth este destul de dificil să mai poți opri multitudinea de opinii și direcții, sau să mai vorbim de o raportare la legi morale. Fiecare este liber să propage orice mesaj pe care îl consideră adevărat. De aici, deținătorii rețelelor sociale devin un soi de dumnezei ai spațiului virtual, prin aceea că multiplicarea ideilor/ comportamentelor/ atitudinilor este dictată de algoritmul de propagare la rândul său abordat prin propriile lor viziuni care, de cele mai dese ori, nu au nimic de-a face cu modelarea morală a lumii în ansamblul ei. Am abordat și responsabilitatea deținătorilor și creatorilor de gadgeturi/ programe, care nu vorbesc despre efectele negative ale acestora, scopul lor fiind creșterea vânzărilor, fără să se  țină cont de faptul că, prin lege, accesul la aceste gadget-uri și programe ar trebui interzis copiilor până la 7 ani. După această vârstă, accesul ar trebui limitat la 20 min pe zi pe filmulețe educative prezentate în reprize de câte 5 minute maxim. Desigur, în virtutea direcției generale din era post-truth deținătorii marilor branduri de gadget-uri vor găsi argumente, unele susținute științific, că este un adevărat stimulator pentru copii, însă o analiză mai atentă rezultată și prin cercetare va dovedi contrariul. Deși în mediul virtual poți găsi analize care să ducă la diminuarea numărului de utilizatori ele nu vor fi promovate ca mesaje de interes public, pentru că nu este niciun interes în acest sens. Cu atât mai mult cu cât pericolul crescut al seducției pe care o exercită comunicarea (Sandu Frunză 2014), în special cea virtuală, nu scutește pe nimeni de utilizarea fără rațiune a acestora.

Mediul virtual este, pe cât de atractiv, pe atât de adictiv.  Prin urmare nimeni nu este scutit de capcana societății narcisice dospită la umbra rețelelor virtuale. Comunicatorii religioși  devin astfel parte a sistemului, însă fără o rețetă de gestionare a informațiilor propagate virtual ei devin responsabili pentru accelerarea secularizării, asemeni celor care au conlucrat cu sfera politică fapte ce duc la distanțarea tot mai acută de autenticitate. Dintre ei se nasc și modele, formatori și influenceri, de care este nevoie, însă, atunci când în viața reală nu se păstrează trăsăturile create virtual, există riscul prăbușirii unui sistem de valori create artificial, bazat pe perceție, nu pe realitate. Ei ar trebui să fie conștienți de faptul că sunt multiplicatori de imagine ai lui Hristos, nu slujitori ai cyberspațiului. Astfel că orice abatere de la folosirea rațională a tehnicii prin expunerea exagerată în mediul virtual duce la o anulare a rolului lor de formator religios și chiar la o denigrare a întregului mediu de proveniență. Ei rămân vânători de click-uri/like-uri și nu pescari de suflete. Desigur, mrejele pot fi aruncate în mediul virtual, însă captura necesită atenția practică și directă cu Biserica, nemediată tehnic. Aceleași mecanisme funcționează în toate sferele publice care aduc atingere principiilor pe care le generează. Un sfat al unui judecător, sau comentarea unui proces verbal sunt nule, dacă nu se materializă în acțiuni reale.

Concluzia studiului ce urmează a fi publicat în întregime într-o revistă de specialitate a fost că, în fiecare instituție de educație, precum și în cele religioase, este necesar mai mult ca oricând să se includă programe de formare/ informare care să învețe utilizatorii mediului virtual să se folosească de acesta, nu să se lase folosiți –  nici în a deveni cumpărători iraționali, sau utilizatori dependenții, dar nici să nu se lase păcăliți în ce privește modelarea propriilor opinii după idei înșiruite pe rețelele sociale, mai cu seamă că era post-truth nu are repere. Tot ce contează este crearea unui sistem iluzoriu de valori, bazat pe principiul că cele mai multe click-uri reprezintă valoarea. Desigur, în studiu am vorbit pe larg despre ceea ce reprezintă clickbait – urile, artefactele tehnice, artificial-intelligence. Recomandat pentru parcurs, în acest sens este Jean Claude Larchet, Captivi în internet, care abordează, în termini accesibili, spațiul virtual, dar și Max Tegmark – Viața 3.0 – omul în epoca inteligenței artificiale, o părere ceva mai fantastică, însă foarte posibil cu valoare vizionară.

Notă explicativă pentru titlu: Un studiu in extenso a fost prezentat și va fi publicat în toamna acestui an în revista aferentă lucrărilor celei de-a V-a ediții a Conferinței internaționale Religion, Knowledge, Society organizată de diac. lect. Dr. Ioan Dura la Universitatea “Ovidius” din Constanța în perioada 1-3 iunie 2019. Tema ediției a fost “Post-Truth World: Religious and Philosophical Perspectives.

Comentarii pe Facebook

Autentifica-te pe Facebook pentru a comenta