Connect with us

Opinie

Papa Francisc. Toleranța, ideologia, România, romii și autonomia

Liliana Naclad

Publicat

la

A trecut vizita Papei Francisc în România, dar și primul val de comentarii și articole. Vor urma concluzii și poate noi direcții. Articolele din presă au fost unele mai avizate, altele mai puțin, unele mai entuziaste, iar altele chiar calomniatoare. În schimb discursurile și alocuțiunile au un singur context și emițător, însă mesaje diferite, în funcție de receptori. De cele mai dese ori, discursurile sunt codificări sau decodificări ale unor direcții politice/sociale/religioase. Pentru că politicile efective care să dicteze direcțiile nu sunt luate în adunări publice și vizite de lucru, fie ele chiar și apostolice, ci doar la masa negocierilor la care publicul nu are acces.

Și, dacă primele două zile ale vizitei papei discursul său nu a stârnit masiv interesul presei occidentale, cel susținut la Blaj, la întâlnirea cu romii, a fost surprins de cei care, nu o dată, fac un amalgam imagologic între români și romi. Câți oare, dintre cei care au citit despre faptul că Papa a cerut iertare etniei rome, (vorbesc despre occidentali) au înțeles deplin că este vorba despre o etnie, și nu despre români? Deși edițiile online ale marilor cotidiene La Croix sau New York Times au prezentat pe larg materiale de documentare, fiind însă ediții virtuale, atenția acordată unor astfel de materiale nu este una suficient de mare pentru a înțelege diferențele. La acest aspect se mai adaugă și câteva informații mai puțin profesioniste, cum ar fi ponderea etniei rome în rândul populației estimate de BBC la 8% în condițiile în care, la recensământul din 2011 se arată că romii reprezintă 3% dintre români.

 

 

Fie el și camuflat în spatele toleranței și a iertării, contaminarea termenilor prin asociere este aproape inevitabilă, mai cu seamă că acest punct al vizitei sale a fost amplu abordat de cele mai importante publicații străine.

Am totuși o greutate pe inimă. Este greutatea discriminărilor, a segregărilor, a spus Suveranul Pontif, a maltratării suferite de comunitățile voastre. Istoria ne spune că nici creștinii, inclusiv cei catolici, nu au fost străini de răul acesta atât de mare. Pentru aceasta aș vrea să vă cer iertare. Cer iertare – în numele Bisericii Domnului și vouă – pentru momentele când, în decursul istoriei, v-am discriminat, maltratat sau v-am privit într-o manieră greșită.”

Toleranța în sens foarte larg este o verticală socială paralelă cu morala creștină

Per ansamblu discursul papal s-a centrat pe tema toleranței, iar Papa Francisc este considerat cel mai tolerant papă de până acum în contrapondere cu predecesorul său Papa Benedict al al XVI-lea. Retras în 2013, emeritul Benedict, pleda în discursurile sale pentru sinceritate și asumare, apoi pentru iertare și toleranță. Nu mai departe, la începutul acestui an și-a asumat ambițiosul proiect de a face o demonstrație a societății sexualizate și sexualizante în lucrarea “Ja, es gibt Sünde in der Kirche. Zum Missbrauchsskandal in der katholischen Kirche”( Da, există păcat în Biserică. Scandalul abuzului în Biserica Catolică”) . O astfel de lucrare cere implicit toleranța credincioșilor catolici și nu numai. Firesc ca, în acest context socio-politic, în care reprezentările morale chiar din sânul unei instituții ecleziale și statale precum Vaticanul, să ceară toleranța, nu doar pentru sine, ci, prin recul, și pentru cei care într-un fel sau altul aduc atingere moralei creștine. Cu siguranță i-au fost aduse la cunoștință datele și preocupările românilor pentru păstrarea și protejarea în cadre legale a instituției familiei, însă discursul său a vizat aceeași toleranță, chiar dacă, pe alocuri a strecurat simple constatări ale actualei situații sociale:

“E necesar ca toți să meargă împreună, să meargă cu spirit de unitate, și să-și propună cu hotărâre să nu renunțe la vocația cea mai nobilă la care Statul trebuie să aspire: să se îngrijească de binele comun al poporului său. A merge împreună, ca mijloc de construire a istoriei, impune noblețea de a renunța la ceva din viziunea proprie sau din interesul specific personal în favoarea unui plan mai amplu.”

În această ultimă frază citată este dată direcția pe care românii sunt îndemnați să o urmeze. De dragul mergerii împreună suntem îndrumați să renunțăm la viziunile proprii, sau la interesul specific pentru a aborda un plan mai amplu. Viziunea este extrem de tolerantă și nu are în vedere expresia paulină sub care Uniunea Europeană a luat naștere și anume – unitatea în diversitate. A fi împreună, dar diferiți nu vizează renunțarea la viziunile proprii, ci o păstrarea a autenticității, fără atitudini ofensive la adresa celorlalți. De altfel, în răspunsurile sale privitoare la căsătoriile între homosexuali papa Francisc se mulțumește să spună efectul lor sau să explice rezultatul social al unor astfel de căsătorii, fără a interveni, în virtutea demnității sale, cu pledoarii sau discursuri oficiale ferme în fața oficialilor europeni. Toleranța, în această direcție poate fi verticală, însă paralelă cu morala creștină. Iar în acest sens, model suprem este Hristos, Cel care nu a negociat și nu a zâmbit tolerant în fața negustorilor ce vindeau din templul din Ierusalim, ci a intrat din poziție de forță.

Or, la acest moment, creștinătatea are nevoie de o voce puternic articulată în demersul său de păstrare a valorilor morale, ale familiei și ale firescului, iar diplomația pontificală, poate face ca aceste curente născute din toleranța ce îmbracă denaturarea și decăderea să fie cel puțin diminuate.

Papa Francisc și speranța autonomiei

Cele două zile petrecut de Papa Francisc în Transilvania au fost moment de dispute diplomatice, iar asta a reieșit din incertitudinea participării reprezentanților Guvernului român la întâlnirea de la Șumuleu Ciuc. Premierul Viorica Dăncilă a declarat în ședință de Guvern ce a avut loc după vizita Papei că:

“Am avut onoarea ca, împreună cu mai mulți miniștri, să mă alătur pelerinajului Sfântului Părinte la București, Șumuleu Ciuc, Iași și Blaj.”

În condițiile în care, în calitate de premier al României este gazda unui oficial, expresia “a se alătura”, confirmă disputele în ce privește reprezentarea oficială la Șumleu Ciuc, deși la începutul anului derularea evenimentelor nu includeau diplomația română. Pe lângă acest aspect se adaugă sprijinul financiar de de 20 de milioane de forinți (aprox. 60.000de euro), potrivit declarației Miklós Soltész[1], Secretar de Stat  pe Probleme de Culte în guvernul ungar. Potrivit presei[2] prezența Papei a fost văzută ca un moment prielnic pentru punctarea autonomiei. La slujba ce a avut loc la Sanctuarul Sfintei Marii din Șumuleu Ciuc au participat zeci de mii de pelerini veniți din localități transilvane, Ungaria precum şi din comunitățile maghiare din Serbia, Slovacia sau Ucraina. În cadrul slujbei au fost proclamați “fericiți” (etapă a procesului de canonizare) șapte episcopi catolici ce au suferit prigoana regimului comunist. În acest context papa Francisc a făcut un salt temporal afirmând că:

“Aceste ținuturi cunosc bine ceea ce înseamnă suferința oamenilor atunci când greutatea ideologiei sau a regimului este mai puternică decât viața și se pune deasupra a toate, ca normă a vieții înseși și a credinței persoanelor; când capacitatea de decizie, libertatea și spațiul pentru creativitate este redus și de-a dreptul eliminat. Voi ați suferit din cauza discursurilor și acțiunilor bazate pe discreditare, care duceau până la expulzarea și distrugerea aceluia care nu putea să se apere și reduceau la tăcere vocile disonante. Îi avem în minte, în mod deosebit, pe cei șapte Episcopi greco-catolici pe care am avut bucuria să-i proclam Fericiți. În fața persecuției aprige din partea regimului ei au dat dovadă de o credință și de o iubire exemplare pentru poporul lor.”.

La încheierea vizitei Papa Francisc a avut o ultimă întâlnire cu presa în care și-a arătat bucuria și satisfacția pentru zilele petrecute în România, relatări privitoare la această conferință pot fi găsite în mediul online. Dincolo de toate evenimentul nu trebuie privit ca fiind asemănător Vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, decât prin prizmă diplomatică. Dacă atunci a fost deschiderea unui lung șir de vizite apostolice în state majoritar ortodoxe, iată că, vizita actualului papă se înscrie în drumul deschis in 1999 de predecesorii celor două Biserici. Dincolo de organizare evenimentul nu a fost primit cu același entuziasm, dată fiind erodarea  imaginii sacre a celor două instituții. Bine punctat de câțiva jurnaliști, evenimentul a arătat lipsa de autenticitate a formatorilor de opinie sau a condeierilor cei care, până nu demult, criticau ridicarea Catedralei Naționale, sau a demersurilor patriarhului Daniel, iar acum lăudau atitudinea suveranului Pontif. Evenimentul se înscrie în pagina relațiilor dintre cele două Biserici și vine ca o confirmare, după 20 de ani, că România rămâne, încă, pentru un timp, în sfera de influență a Europei.

[1] https://www.hirado.hu/2019/01/24/secretar-de-stat-ungar-vizita-papei-la-sumuleu-este-o-oportunitateistorica-pentru-reconcilierea-natiunilor/

[2] https://adevarul.ro/news/eveniment/se-canta-imnul-ungariei-Sumuleu-ciucu-dimensiunile-vizitei-papei-francisc-romania-1_5cecee03445219c57e253db1/index.html

 

Comments

comments

Continuă să citești
Reclamă

Opinie

Alifantis, atac la adresa lui Walter Ghicolescu

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Cel mai recent album al lui Walter Ghicolescu – “A 7-a treaptă” și pregătirea, deja, a celui de-al optulea, reprezintă dovada că artistul este într-o creștere rapidă în alegerile iubitorilor muzicii folk, motiv de atac din partea vechilor folkiști. Într-o postare pe facebook, Nicu Alifantis îi dă “sfaturi prietenești” lui Walter, care deși se bucură de aprecierea iubitorilor genului, nu a fost invitat la Festivalul de folk. Gărâna pare a fi de ani buni un festival cu circuit închis, astfel că, mentorul acestuia, Nicu Alifantis, a ținut să îi transmită lui Walter că fiecare festival își are publicul preferat cu artiștii preferați. Și totuși, maestre Alifantis, un festival, pentru a supraviețui, are nevoie să își păstreze fanii și chiar să crească numărul acestora. Postarea lui Alifantis arată nevoia acestuia de a-și consolida imaginea în fața unui nou interpret apreciat de iubitorii de folk, vorbind despre sine din postura unui titan, dar lasă să se strecoare expresii care să inducă frustrare destinatarului mesajului. Se teme că își va pierde poziția în fața celui care nu doar că interpretează și crează folk, ci se preocupă de generația tânără, pentru ca acest gen să nu se piardă. Postarea a generat polemici in rândul iubitorilor genului, care consideră că atitudinea lui Alifantis nu îi face cinste nici lui, nici mișcării folk ce este, prin definiție, una de păstrare și promovare a valorilor. În opinia comentatorilor postării, a fi artist mare sau mic este rezultatul ascultătorilor genului, care ar trebui să fie unul variat, nu în ligi diferite. “Noi vă iubim și vă respectăm cu adevărat (n.r. pe artiști în general), cu mult mai mult decât reușiți între voi! Sunteți atât de puțini și atât de frumoși, de ce aceste atacuri publice?” a comentat Fabiola Baragan din Iași.

Dacă în deschidere Alifantis vorbește despre Walter, numindu-l confrate, spre final ajunge să îl catalogheze ca jucător de liga C, fapt ce inevitabil îl coboară și pe Alifantis în aceiași ligă, fiindu-i confrate. Nu se știe în ce ligă este, dar abordând astfel un artist, Alifantis se coboară pe sine ca om, nu ca artist, în liga Z.

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

Epidemia, dictatura medicală și lingurița pentru împărtășanie

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Gafa de comunicare a BOR este intersecția din care drumurile îi încurcă pe cei căldicei, îi rătăcesc pe cei nestatornici și le luminează și mai bine drumul celor întăriți în credință. Celor sceptici le dă apă la moară, iar pentru progresiști e o adevărată mană cerească.

În 2000 de ani, peste creștini s-au abătut ciuma, lepra, boli ce nu-și găseau leacul. Pentru ei se creau comunități speciale cu bisericuțe și clerici.

Și azi, la Tichilești, biserica pentru bolnavii de lepră îmi este vie în memorie, scăldată în lumina unei vecernii la care am stat alături de ei, de leproși. A doua zi i-am văzut împărtăşindu-se și cu ei, cu leproșii, din același potir și cu aceeași linguriță, pe clerici și pe câțiva oameni sănătoși. Fără teamă.

Azi, dispută. Un comunicat de presă emis neprofesionist aruncă în aer ceea ce Biserica a reușit să păstreze cu sfințenie, chiar și în prigoana comunistă – taina, comunicarea ei ierarhică în spațiu închis, diferit pe alocuri de cel deschis. În vremuri tulburi, te poți împărtăși chiar și din palmă, nu asta contează, ci credința că acolo, în palma ta, e Însuși El.

În temnițele comuniste nu erau vase de cult, în războaie li se picura din vârful degetelor preotului militar Trupul și Sângele Mântuitorului pe buzele agonizatului apărător al patriei.

Azi – mult zgomot. Drept, paradigmele s-au modificat substanțial. Totul a ieșit ca un val din interioritatea în exterioritatea noastră. Inclusiv paradigmele comunicaționale s-au schimbat/dezvoltat cu o rapiditate ce a lăsat în urmă mulți comunicatori, nu doar din Biserică, ci și din sfera politică, ea însăși afectată de prostie și proastă gestionare a informațiilor.

Dacă se comunica intrainstituțional cu acel mesaj din comunicatul de presă, lăsând clericului capacitatea de a aborda subiectiv problema, lucrurile erau altfel.

Ieșind cu un discurs mediatic, cu părere de rău o spun, biroul de presa al Patriarhiei își dovedește incapacitatea de adaptare la noile paradigme comunicaționale.

A evoluat mult, are multe merite față de ce se petrecea acolo în urmă cu 15 ani, însă e imatur, iar această gafă este una ce ar trebui asumată și reformulată de urgență în termeni conciși.

Liliana Naclad este specializată pe comunicare și media cu o teză de doctorat ce abordează discursul religios. Este autoarea colecției “Itinerarii patorale în condeiul presei” și a volumului “Discurusul religios în mass-media”, publicat la Editura Institutului European. Din anul 2005 predă Comunicare audio-vizuală și Imagologie la masteratul de Strategii de Comunicare al Facultății de Teolgie din Constanța.

 

 

Comments

comments

Continuă să citești

Opinie

Românii, între demistificare politică și misticismul Cuvioasei Paraschiva

Liliana Naclad

Publicat

la data de

Scris de

Din nou toamnă – parcă ieri eram în frământata luptă a afirmării laturii conservatoare a românilor prin votul pentru familia creștină. A trecut un an, dar suntem în același punct sau poate cu o scară mai jos în definirea identității. Vă veți întreba ce identitate, când ea de decenii sau poate secole pare a nu se mai regăsi în conștiința românilor. Iorga spunea că ne-am născut creștini și români deodată, iar dacă e să facem un studiu imagologic multe dintre atributele neamului par a pieri: harnici, ospitalieri, dârzi, iubitori de neam și țară. În locul lor apar cu totul alte caracteristici: hoți, proxeneți, prostituate. În ultimi ani sportivii noștri ne mai ridică din vălul umilinței cu care am fost acoperiți. Aceeași umilință cu care se merge în Parlamentul European cu temele făcute în ce privește educația de gen, în ciuda faptului că ni se calcă în picioare demnitatea prin însuși elementul esențial al unui neam – familia, care iată, la un an de când a fost adusă în discuție, nu a fost definită bio-social, iar românii au fost dezinformați sau informați parțial în privința riscului alinieriilor sau mai bine zis alienărilor noastre la standarde. Nu spun standarde europene, pentru că eu încă sper ca Europa să își modereze și moduleze progresul încadrat în criterii, poftim, nu creștine, dar măcar kantiene în sensul legii morale.

E toamnă și România este din nou în febra unei aparente implicări sociale, așa cum părea a fi și la Referendumul pentru familie. Am urmărit ca un meci moțiunea de cenzură – Guvernul a picat, iar acum ne aflăm în plină criză politică. Discursurile premergătoare votului pot face lesne obiectul unui rezumat al istoriei postdecembriste. Acuzele reciproce de furt, de incapacitate de reconstrucție, de corupție, de supunere a Justiției au dovedit că trăim într-o țară condusă de oameni pe care doar culoarea politică îi diferențiază, nimic altceva, fiind incapabili să devină verticali și să își afirme în fața Europei, prin poziția privilegiată, identitatea neamului. În fiecare an se pierde în neant parte din demnitatea aflată la temelia noastră și, odată ce temelia e distrusă, întreg edificiul se va prăbuși.

Ne-a rămas spiritualitatea și din ea se poate reconstrui tot ce am pierdut. În toate comunitățile românești din jurul bisericilor diasporei am avut sentimentul că mă aflu între semințele ce vor rodi înmiit, chiar dacă au căzut între spinii străinătății. Cu atât mai mult, iată, zilele acestea suntem martorii unei Românii ai căror locuitori au intrat din nou sub cupola protectoare a Cuvioasei Paraschiva, în ciuda ultimilor ani în care am fost blamați că trăim ca în Evul Mediu. Ok, retrograzi, retrograzi, dar, de la an la an, numărul pelerinilor crește, în ciuda deselor bășcălii mass-media la care e supus pelerinul și Biserica. Oare de ce în loc să se destabilizeze, cultul ei crește? Cuvioasa Paraschiva dă o altă perspectivă, una de care politicul nu este conștient și care scapă din vedere multora. Este perspectiva identității în veșnicie, pe când politicul ne arată ceea ce am văzut în parlament – o clasă politică incapabilă de principii identitare, indiferent de apartenență, fapt ce o face vremelnică și incapabilă de relevanță istorică. O vrajbă ce dispare acolo, în preajma Cuvioasei unde sunt și PSD-iști și liberali și PMP-iști sau USR-iști. Bine ar fi să plece de acolo cu o hartă mentală nouă. Să poată afirma cu tărie în fața oficalilor UE că România s-a născut creștină și să apere ce are în structura sa intimă. Biserica e ultimul bastion care, odată prăbușit se va prăbuși toată construcția bunilor și străbunilor noștri.

Cuvioasa Paraschiva nu promite nimic, nu își face campanie și nici nu oferă mici și bere. Stă tăcută, într-o neclintită așezare în raclă. Ce face totuși ea de adună sute de mii de români la un loc? În nemișcarea ei, mișcă suflete – în răceala ei, încălzește inimi – în tăcerea ei vorbește fiecăruia pe limba lui. Fără facebook și rețele sociale are sute de milioane de următori, nu urmăritori care să o pândească, ci următori în a privi în aceeași direcție – Cerul. Cei de acolo, de lângă raclă, cei de departe, care sunt cu sufletul la Iași, sunt românii care au în ADN-ul lor creștinismul ca izvor de înviere după fiecare etapă în care neamul i-a fost răstignit de proprii fii servitori ai altor neamuri turci, austro-ungari, bulgari, ruși și iată, mai nou de fiii fără identitate ai Noii Lumi. Un neam aflat acum pe drumul Golgotei, în care Statul nu mai are nicio credibilitate, Justiția este instituție de revanșă politică, Armata exista doar scriptic, iar Biserica, în ciuda denigrării constante, pare a fi ultimul bastion românesc.

Ce ne rămâne? Nădejdea Învierii izvorâtă din creștinimul aflat structural în conștiința românească.

Comments

comments

Continuă să citești

Luna asta s-au urmarit: